Dinastii în bănci

Deși băncile sunt private și te aștepți ca performanța să fie pe primul plan, în realitate nu este deloc așa. În bănci există stabilitate oricum mai mare decât în alte organizații. În bănci salariile, sporurile și mai ales condițiile de promovare sunt foarte generoase.

Sunt nenumărate cazurile în care:

- soțul își aduce soția să lucreze în bancă;

- familia care lucrează în bancă își aduce copiii să lucreze și ei ăn bancă;

- pentru a fi bine și să nu fie rău, sunt aduse în bancă să lucreZe și nurorile și ginerii.

Rezultă că într-o familie, toți sunt salariați ai băncii, cel puțin două generașii consecutive. În acest fel se construiește câte o micuță dinastie și banca stagnează, pentru că moliciunea ăi cuprinde pe cei din dinastie, știind că sunt invulnerabili și productivitatea muncii lor dar și calitatea a ceea ce fac nu contează câtuși de puțin în ecuația menținerii pe funcție și cu atât mai puțim în promovare. Numai așa se explică:

- concurența la admiterea la facultățilșe de finanțe-bănci;

- perseverența cu care absolvenții de facultăți de specialitate așteaptă încadrarea ăn bănci ani și ani;

- disperarea cu care sunt așteptate momentele în care băncile românești sunt cumpărate de străini;

- concentrarea să se mențină prin orice mijloace pe poziții atunci când se fac restructurări.

Oricum s-ar derula lucrurile, ideia de conservare a privilegiilor se păstrează și dinastiile din bănci supraviețuiesc la greu.

(20 noiembrie 2016)

Dinastii în business

Ar fi exagerat să mă apuc acum să prezint despre business-ul din perioada romantică în care toți membri unei familii se preocupau să înceapă și să dezvolte o afacere. Acum, în capitalismul nostru drăgut, sublim și avantajos, există o particularitate: unii produc banii ușor, dirijat și cu adresă, cum- necum și alții îi toacă cu succes. Nu știu niciun exemplu de tată busissman care să fi crescut un fiu sau o fiică în ideia de a continua o afacere. Știu numai că din oameni de business s-au format acele beizadele sinistre care:

- nu promovează BAC-ul;

- sfidează pe toată lumea cu super-mașinile lor de peste 1/2 milion de dolari;

- nopțile pierdute prin baruri sofisticate;
- obrăznicii de limbaj;
- puținătatea imaginației;
- apropierea de prafuri albe;

- interschimbul de femei de lux de la tată la fiu și dandaratelea.

Să concluzionez: dinastiile în business au o singură direcție; se produce doar pentru consum, acumularea fiind nulă.

(20 noiembrie 2016)

Dinastiile în sport

În sport este mai greu să se instaureze dinastii pentru că sportivul tot timpul rămâne el cu el însuși și doar calitățile proprii sunt cele care-l impun, fără a se realiza întrun fel că există ceva sprijin din exterior.

Am cunoștință de ceva fotbaliști care transmit fiului dorința de a juca pe teren în principal datorită marilor avantahe pe care le aduce în plan financiar viața de fotbalist.

N-am prea auzit la noi de un campion olimpic la atfetism care să fi avut un fiu sau o fiică tot campioni olimpici și tot la atletism.

Nici la șah nu am auzit de un tată și de un fiu care să fi dominat acest sport prin performanțe care să mă lșase cu gura căscată.

În alte locuri William Dod și Charlotte Dod au fost campioni olimpici.

Frații Christoph Harting în 2016 și Robert Harting în 2012 au fost încununați cu laurii olimpici. 

Olimpioadele au cunoscut campioni de tipul:

- tată și fiu;

- mamă și fiică;

- frate și soră;

- soț și soție;

- două surori;

- doi frați.

După modul foarte exigent și serios cu care și-a construit echipa, Gică Hagi dovbedește că a știuty cum să se ocupe de fiul lui Ianis, care iată, joacă la clubul Fiotentina din Italia din 2016. Educația primită de junior sunt sigur că îl va duce foarte sus. Au mai fost și alte nume de sportivi care formau familii dar datorită performanței, nu le-am reținu.

(20 noiembrie 2016)

Dinastiile în universități

Se zice că javrele mor de drum lung și proștii de grija altora. Deja există aplicații web care prezintă de-a fir a păr detalii picante despre modul în care sunt create adevărate familii în universități și ei acolo prezintă caracterul nociv al relațiilor de rudenie, fără să pună accent că uneori răul are la bază și nonperformanța petenților.

Nu iau aici în analiză familiile întemeiate după ce tinrele cadre didactice s-au îndrăgostit și s-au căsătorit. Nu acestea sunt dinastiile din mediul universitar. 

Încep să devină dinastii acele situații în care soțul și soția pe care i-am creditat ca neintrând în zona dinastiiilor fac imprudența de a-și aduce în aceeași universitate una sau două din odrasle sau chiar pe toate. Dinastia în mediul academic este definită ca fiind formată obligatoriu:

• din soțul care își aduce forțat soția să lucreze cu el în catedră sau în facultate, poziția sa permițându-i o stfel de abordare abuzivă; dacă consoarta sau consortul sunt niște forme de viață cu calități extraordinare, cu siguranță că și înttr-o altă universitate și-ar găsi locul de manifestare, nu sub pulpana partenerului;
• din soțul care aduce în universitate fiica sau în general copiii, căci le-a descoperit calități indubitable de dascăli; să nu ităm că mulți dintre copiii de cadre didactice aduse ca studenți sau studente, obțin note mari și pentru că tăticii sau mămicuțele lor le sunt în preajmă ca vajnici protectori; un singur caz știu când odrasla unui profesor a fost forțată să plece din CSIE ca student și să se mute altundeva căci n-ar fi promovat sistemele de calcul în vecii-vecilor;
• din soț adus, din copii adusi, din gineri, adică tot neamul; am discutat de situația în care o doamnă era stresată de faptul că fiul său avea concurs de preparator cu o comisie în care tăticul, șef de catedră, era președinte de comisie, iar printre membri comisiei se afla nașul de botez al catindatului;
• din tătic disperat care dorea să lase ostul său cel de profesor pentru odrasla sa care trebuia să fie demn continuator, numai că performanșa fiului nu era nici cât la degetul ăl mic al bătrânului de la București, cum s-ar zice acum; noroc că nu a fost nevoie, căci slăbiciunea sistemului i-a adus fericirea nesperată și tatălui și fiului, în veacul-veacurilor.

În țările civilizate astfel de abordări nici n-ar fi de conceput, darmite să fie puse în practică. Noi preluăm cu ușurință de toate de la toți și le aplicăm cum vrem noi, adică așa cum vre mușchii noștri, adică foarte aiurea. N-aș avea nimic de comentat dacă ceea ce eu am vazut cu ochii mei nu m-ar duce la concluziile că dinastiile în universități, în catedre sau în facultăți, joacă un rol negativ pentru că sunt în mod deosebit prin ceea ce produc:

- agresive;

- retrograde;

- nonvalorice;

- perturbatoare;

- noncriteriale;

- artificiale;

- violente;

- asimetrice;

- dubioase.

Dacă în vremea comunismului mai erau cât de cât principii, bolnave bazate pe suspiciuni, care frânau excesele, acum în numele democrației și ale drepturilor omului în care eliminarea oricăror urme de discriminare generează aberații, dinastiile au căpătat forme dintre cele mai nepotrivite, cu efecte devastatoare. Cunosc foarte mulți profesori universitari ai căror copii au terminat facultăți unde părinții nu erau cadre didactice. Cunosc profesori universitari ai căror copii au făcut carieră în alte universități decât cele unde părinții lor lucrau. Cunosc profesori universitari ai căror copii au făcut doctorate în alte universități decât acelea unde ei eraau conducători de doctorat. Cunosc și cazurile pe invers, care sunt prea numeroase și care sunt dovedite cu acte în regulă, dar datorită caracterului lor bizar, nu merită atenție. Legea învățământului conține niște muguri ai combaterii procedelor de dinastificare, dar cu eficiență mică, redusă la imposibilitatea de a obține funcții de conducere la nivel de vecinătate.

Cine chiar are curiozități am exemple dintre cele mai colorate, pe care nu le-am pus aici din motive lesne de înțeles, căci chestiunile picante de can-can nu fac obiectul acestui blog, serios, zic eu.

(20 noiembrie 2016)

Dinastiile în artă

Rar se întâmplă ca ăn arta mare să se instaureze o dinastie. Aș aminti aici pe Johann Strauss I sau Johann Strauss-tatăl, celebru compozitor de valsuri, dar și al marșului Radetzky. Al doilea, Johann Strauss II sau Johann Strauss-fiul, de asemenea celebru este cunoscut pentru valsul Dunărea Albastră.

În zona lăutarilor nu este o chestiune dificilă pentru a transmite meseria din tată-n fiu, dar la nivelul cel mai înalt, lucrurile stau altfel. Pictorul Lucas Cranach cel bătrân este celebru pentru nenumăratele sale pânze, fiind un feprezentant marcant al Renașterii picturii germane. Portretul lui Luther dar și multe altele fac cinste marilor colecții, iar ceea ce am văzut la Weimar în 1972 a fost un mare privilegiu, căci o retrospectivă Cranach, nu se întâlnește prea des. Pictorul Lucas Cranach cel tânăr, evident era fiul lui ăl bătrân. Tablourile lui reprezentându-i pe Adam și Eva sunt emblematice.

Și în literatură au existat Alexandre Dumas-tatăl și  Alexandre Dumas-fiul, dar tăticul era mai celebru decât fiul. Ăl bătrân a scris nenumărate cărți care sunt citite cu poftă de toate generațiile. Ăl tânăr a scris Dama cu camelii, după care Verdi a compus La Traviata.

N-aș zice că la noi n-ar fi existat tendințe de a face astfel de dinastii în artă, numai că dacă tata a fost genial, fiul sau fiica nu i-au călcat pe urme, fiind numai niște umbre firave. Marii poeți nu au avut descendenți la fel de geniali. De la Mateiu Caragiale citim Craii de Curtea Veche, dar de la tătitcul lui nu ne oprim să nu vedem de 100 de ori Scrisoarea pierdută sau O noapte furtunoasă sau să-i citim Momente și schițe.

Circula în epocă o zicere de-a lui Nicolae Iorga legată de fii săi care tot istorici erau dar care nu aveau geniul tatălui său. Erau foarte buni, dar nu geniali. Îmi este rușine să zic zicerea, pentru că nu am certitudinea că chiar aparținea savantului.

Văd acum cum cântăreți sau cântărețe de folclor își târăsc odraslele să devină vedete, nereușind în niciuna dintre situatii. Televiziunea și concertele cu digitizarea lor scot la iveală non-talentul și non-vocea, făcând din biata făptură o caricatură jalnică.
Dinastiile în artă dezvoltă ambiții dintre cele mai sinistre, care duc la drame în viețile celor care conștientizează ci nu prea au talent, dar care sunt împinși să iasă în față, decătre niște părinți absurzi care cred că talentul se moștenește

(20 noiembrie 2016)

Dinastiile în politică

Am avut tentația să scriu n mare neadevăr și anume că dinastiile în politică au început în Coreea de Nord când președintele comunist și etern Kim Ir-sen a lăsat la conducerea țării pe fiul lui Kim Jong-il, generalissim după moarte, care l-a lăsat să conducă țara pe al treilea fiu al său Kim Jong-un.

La noi, Nicolae Ceaușescu a adus pe soția sa Elena în cc, apoi i-a dat acea putere pe care aceasta și-a dorit-o, ocupând cabinetul doi, devenind savant de renume internațional de pe poziția de director general al ICECHIM, cu care a primit tot felul de onoruri, unii care i l-eau acordat s-au zgâriat pe ochi după 1989. Pe mezin ei și l-au dorit succesor, dar a venit Revoluția și nu au mai apucat să facă pasul spre dinastia pură, autentică, dâmbovițeană.

Mai modest, Traian Băsescu a adus pe fiica sa Elena în politica mare, dar imensele gafe de gramatică au pus-o într-o poziție nasoală. Nu s-au dat bătuți, nici tata, nici fiica și pe căi de nimeni știute, ea a ajuns europarlamentar unde nu a strălucit. Unele filmulețe răutăcioase au prezentat-o în situații jenante.

La scară mai mică, parlamentarii și-au adus copiii la cabinete, au adus nevestele să-i ajute, deși legea conflictelor de interese nu-i protejea câtuși de puțin.

Nevestele și-au prea-mărit cu oarece dregătorii soții, după pofta inimioarelor lor, cum zicea Tăienel cu năduf țintind către cea care primise de la el o bucată de pâine și respectiva îl mușcase de degete în format 120X185. Ele și-au făcut soții demnitari, deși nu-i prea recomandau niște calități de excepție. Și acum se conturează un melanj destul de la vârful politicii, căci atacurile dure la baza unei piramide nu țintesc în niciun caz prăbușirea vârful, ui acesteia, ci cu mult mai mult, răzbunarea mediocrilor necunoscând limite. Am înțeles că niște copile de baroni locali figurează pe liste la parlament. Nu sunt încă dinastii, deși neveste de șefi de partide s-au ales europarlamentare fiindcă.

(20 noiembrie 2016)