Voi realiza acest interviu in care, aşa cum am mai făcut, cel cu care discut, Dominic BUCERZAN va apare cu DB, iar eu Ion IVAN, cel care întreabă, apare cu II.
II: Dominic, ieri la ARAD a fost o surpriza totală să aflu că tu ai facut atletism. Când ai început? În ce ramură de sport ai activat?
DB: Am început sa practic sportul cu plăcere din clasa a-V-a, asta era prin 1968 şi ca orice copil care ajungea pe un stadion de atletism (atunci erau mai multe ca acum), am început cu alergări şi sărituri fără o probă preferată; competiţiile şcolare din acea perioadă te mobilizau şi îţi ofereau o atmosferă propice competiţiei. După ani de zile am ales să mă specializez in probele de alergări peste garduri.
II: Cum s-a împăcat sportul cu studenţia?
DB: Excelent. Efortul fizic produce o recuperare intelectuală nemaipomenită. În consecinţă, pot spune că efortul intelectual este potenţat de exerciţiul fizic. Pe de altă parte recunosc faptul că trebuie să-ţi gestionezi bine timpul disponibil şi timp pentru discoteci nu prea mai ramîne.
II:Ce rezultate ai avut?
DB: Am început ca un sportiv oarecare fără perspective de sportiv de performanţă. Patru ani de zile rezultatele au intârziat sa apară. Dar făceam totul cu plăcere şi ambiţie; am avut şi norocul să intâlnesc un profesor şi om de exceptie, pe numele lui Traian Magheru care în ciuda performanţelor mele modeste la momentul respectiv a avut pasiunea si talentul de dascăl să stea cu mine multe ore in fiecare săptămână (fără să spere foarte mult –a recunoscut mai târziu). După 6 ani de muncă adevarată ( cel puţin 3 antrenamente pe săptămînă) acumularea cantitativă a dat brusc rezultate în primăvara anului 1974 când, după un cantonament de iarnă cu o pregătire extrem de dură am ieşit pe pistă în primăvară cu rezultate care se clasau in primele 3 din ţară in probele de 110 m garduri şi 300 m garduri. În acel an am devenit şi campion naţional in proba de 200 m garduri. Din acel moment am rămas constant in primii 4 alergători de garduri din România toată perioada junioratului.
II: După terminarea facultăţii ai mai facut sport?
DB: Toată perioada facultăţii am continuat sportul de performanţă ( locul III la Campionatele Universitare ale României); din păcate o dată cu terminarea Facultăţii de Matematică din Timişoara – Specializarea Informatică am terminat şi cu sportul de performanţă.
Am încheiat etapa din viaţă dedicată sportului de performanţă dar sport am făcut şi voi face toată viata !
Acum joc tenis de 2 ori pe săptămînă, fac gimnastică în fiecare dimineaţă şi îmi petrec multe ore la sfîrşit de săptămînă pe dealuri cu ATV-ul .
II: La ce te-a ajutat sportul în cariera ta?
DB: Competiţia sportivă te ajută cum puţine alte lucruri o fac, să inveţi să munceşti de-adevăratelea, să ştii că nu poti trişa ( atletismul este un sport în care rezultatele sunt absolute, măsurabile chiar daca eşti în competiţie cu alţii), să strângi din dinţi şi să incerci să-ţi învingi limitele de moment, să inveţi să pierzi fără să poţi da vina pe altcineva, să ştii că după o infrângere ai o singură alternativă: să munceşti mai mult şi mai bine ! Astfel de lecţii aplicate în carieră nu pot duce decât la rezultate adevărate!
Formarea ca sportiv de performanţă m-a ajutat enorm toata viaţa, să lupt, să ştiu să pierd dacă e cazul dar mai ales să am spirit si moral de învingător!
II: Ţi-ai facut prieteni printre sportivi?
DB: Lumea unui astfel de sport dur prin pregătirea care o presupune, leagă oamenii din interiorul ei chiar dacă pe teren ei sunt adversari. Prieteniile din acea perioadă au rămas pe viaţă.
II:Ce-i sfatuieşti pe cei care azi stau numai pe telefon şi pe tabletă?
DB: Citez: “Mens sana in corpore sano” – traduc: nu cunosc medicament mai bun decât mişcarea sub orice formă şi la orice vîrstă; nu am principial nimic cu internetul pe telefon sau tabletă, dar nu in loc de mişcare, nu in loc de a face ceva pentru perpectiva ta - orice iţi face plăcere, orice faci cu pasiune.
II: Informatica este sau nu compatibilă cu sportul?
DB: Pe scurt, în 1974 elev in clasa a-X-a la Liceul Ioan Slavici din Arad în clasa cu profil de matematică am fost campion al României la atletism şi in acelaşi an, după ce am fost primul în judeţ la olimpiada de matematică, am avut rezultate bune la faza finală a olimpiadei şi am concurat in proba de baraj pentru selecţia in lotul naţional al României de matematică – m-am oprit aici. Atunci am vrut sa demonstrez multora că se poate face performanţă şi in sport şi in matematică. Nu vreau să detaliez acum cu ce eforturi – de aceea n-aş recomanda această demonstraţie ca un model de urmat, dar este un răspuns documentat la intrebarea Dvs.
II: Care a fost motto-ul tau de viaţa ca sportiv?
DB: Se poate mai mult !
II: Care este atitudinea unui sportiv în faţa succesului?
DB: Bucuria succesului in sport, în special într-un sport individual este greu de descris, dar a doua zi vei găsi sportivul adevărat tot pe pista de antrenament cu aceeaşi ambitie !
II: Există un management al succesului?
DB: Este o intrebare dificilă; consider ca este o chestiune foarte legată de individualitatea fiecărui om, de anturaj şi de particularităţile succesului inregistrat.
II: Există riscuri generate de succese?
DB: Pentru anumiţi oameni da, dar pentru cei adevăraţi nu este decât o confirmare a drumului ales şi un imbold de a merge mai departe cu mai multă energie, pentru că succesul îţi reîncarcă bateriile.
II: Colegii tăi din departament ştiu că tu ai fost sportiv de performanţă?
DB: Nu, cu excepţia unui coleg, profesor universitar în informatică cu care am fost coleg de stadion aproape toată facultatea – el aruncător de greutate cu rezultate foarte bune, Octavian Cira.
II: Studenţii tăi ştiu ca tu ai fost sportiv de performanţă?
DB: Am incercat să discut cu studenţii mei despre sport, despre pasiunea lor de a face sport şi după mai multe incercări dezamăgitoare pentru mine am renunţat.
II: Daca ar şti, crezi ca te-ar privi altfel?
DB: Din păcate prea mulţi dintre ei nu ştiu ce inseamnă practicarea sportului de performanţă şi atunci nu am riscat să sune a laudă şi am incercat sa mă apropii de ei pe alte direcţii.
Nu pot să trec aşa uşor peste părerea mea despre aplecarea studenţilor lor către sport – nu sunt vinovaţi.
Eu am trăit perioada liceului şi a facultăţii când multe te împingeau să faci sport, de la stadioane, de la atmosfera la orele de sport din şcoală până la aprecierile colegilor pentru un sportiv. Finanţarea sportului şcolar era o realitate concretizată în condiţii de antrenament, deplasare, alimentaţie.
Acum ajut cât pot financiar atleţii din judeţ să participe la competiţiile naţionale. Nu mai au asigurat nici transportul cu trenul la clasa a II-a, nici cei care au şanse majore de a urca pe podium la campionate naţionale !
În timp lucrurile s-au schimbat dramatic, nimeni si nimic nu te mai împinge spre efortul de a face performanţă sportivă (şi nu mă refer aici la marea performanţă). Întreaga societate şi-a schimbat atitudinea faţă de educaţia sportivă a tinerilor din ziua de astăzi.
Consecinţele se văd şi se pot măsura în numărul de medalii olimpice in probele atletice comparativ între anii 1970- 2000 si astăzi ! Ma doare sufletul!
II:Când priveşti spre trecut, dacă ar fi s-o iei de la capăt, ce ai schimba?
DB: Nimic !
(01 februarie 2017)
