La sala de la Piața Vitan unde mergeam să mai trag de fiare l-am întâlnit pe un tânăr destul de rotofei, care se zbuciuma el acolo în felul lui asemeni unui lup singuratic să facă și el ceva. Văzându-l că greșește mult și mai ales că riscă să se accidenteze, am intrat în vorbă cu el. I-am explicat că este rezonabil să pornească de la simplu, la complex, de la greutăți mici la greutăți mai mari, să nu riște să se accidenteze și mai ales să intre pe Internet să se documenteze, dacă nu are antrenor personal.
Din vorbă-n vorbă am început să ne cunoaștem și chiar ne spuneam bancuri, fără a avea pauze lungi între exercițiile noastre care defineau antrenamente cam de câte două ore, fără a forța prea mult ca efort, dar nici cu pauze, ci cu exerciții care creșteau gradual în complexitate și număr de repetări.
Am observat la acel tânăr tendința de a-și defini multe obiective de realizat simultan, dar și foarte dificile, motivând totul pe capacitatea sa de implicare și pe eficiența cu care muncește. Eu de fiecare dată i-am zis că mi-am definit puține obiective și mai ales, care se realizează unele după altele în secvență, fără suprapuneri. I-am mai zis că obiectivele mele sunt omenești, nesupranaturale și că în momentul în care le realizez sunt fericit, mă bucur și am energia de a trece la următorul obiectiv și tot așa. Tânărul acela mi-a zis vreo câteva obiective care chiar se suprapuneau și pe care eu nici în visele mele cele mai colorate n-aș fi fost în stare să le duc la bun sfârșit. Mi-am recunoscut neputința în fața lui și am venit cu multe argumente din care rezulta că fericirea este ca o casă, se construiește cărămidă cu cărămidă, cum și nefericirea, tot așa se clădește tot cărămidă cu cărămidă, dar efectele ei sunt foarte parșive. Atunci el mi-a zis că mănâncă destul de mult și dezordonat, mai ales din cauză că muncește mult, se enervează din orice și că de fiecare dată când își evaluează ceea ce a făcut peste zi îl apucă o nemulțumire imensă care se amplifică prin faptul că-și dă seama că multe lucruri s-ar fi făcut cu mult mai bine altfel. Când sala aceea s-a desființat brutal într-o vară, managerul fugind cu banii, eu am plecat la o altă sală, iar pe tânăr nu l-am mai văzut. Când mai zilele trecute eram prin Mall București Vitan cineva m-a salutat. Nu l-am recunoscut. Tânărul din fața mea, zvelt, îmbrăcat sport mi-a reamintit de discuțiile noastre despre simultaneitatea obiectivelor. Avusese temă de cercetare pe această latură și cred că s-a convins că este bine pentru el să-și clădească fericirea încet-încet și temeinic. Sunt sigur că a continuat să meargă la sală și sunt și mai sigur că fericit fiind, nu avea motive de enervare, cu atât mai mult nu mai avea motive să mănânce mult, anapoda și fără rost.
(28 august 2017)
