Îmbătrânirea în mediul universitar

Venirea în învățământul superior pe vremea mea se făcea imediat după absolvirea facultății cu durata de 5 ani. Tânărul era de 23 de ani. Erau chemați la decanat cei mai buni absolvenți și li se propunea să rămână la catedră, după ce în prealabil li se verificase dosarul și erau și membri de partid. Ei aveau recomandări bune din partea profesorilor și colegilor. Deci, pe vremea mea, un tânăr își începea activitatea de asistent universitar stagiar de la vârsta de 23 sau 24 de ani. El se înscria la doctorat. Făcea un doctorat serios în 6 - 8 ani, căci doctoratul pe vremea aceea presupunea muncă adevărată, stat în bibliotecă, lucru în laborator, adică cercetare științifică adevărată, serioasă și cu rezultate originale adevărate, verificate serios.
După venirea în catedră, tânărul dădea un examen de titularizare, dacă reușea să convingă că are acele calități care să-i permită evoluția în continuare în învățământul superior. Deci la 26 sau 27 de ani, tânărul devenea asistent titular.

În comunism totul era planificat, inclusiv asigurarea procesului de întinerire a colectivelor din catedrele facultăților, deși salariile din învățământ nu erau atractive, dar în comunism, toți eram o apă și un pământ, așa fel încât salariile asistenților universitari erau mici, dar mici erau salariile tinerilor absolvenți de învățământ superior în toată țara, nu ca acum, când discrepanțele dintre salariile din industrie fac din salariile asistenților universitari de acum raporturi de-a dreptul mizerabile, neatractive, înfiorătoare, care-i îndepărtează pe tinerii cei mai valoroși de a veni la catedră.

După susținerea doctoratului, pe vremea comunismului, un tânăr avea acces la a concura la un post de lector universitar.  Eu am devenit lector universitar la 31 de ani, după ce am susținut teza de doctorat. Acum are acces la o poziție de asistent universitar titular un tânăr care a obținut titlul de doctor, ceea ce înseamnă undeva la vârsta de 28 sau 29 sau 30 de ani. Cine stă să judece corect, va concluziona că este foarte dificil de acceptat ca un tânăr foarte bun care a lucrat în industrie pe un salariu adevărat, să treacă asisten universitar la un salariu ce reprezintă în cel mai fericit caz 1/3 din salariul pe care l-a avut în industrie. Nu mă apuc să fac afirmații despre calitatea celor care își doresc o poziție didactică cu orice preț, dar cu siguranță, nu este vorba de meseriași care au lucrat pe poziții de top și care să accepte salarii minuscule, doar pentru dorința de a lucra cu studenții, când chiria este 300 EURO, mai trebuie să-și cumpere țoale și să mai și mănânce.

Acum atractivitatea spre ocuparea de poziții didactice în mediul academic de către tinerii cei mai valoroși ai promoțiilor de absolvenți din facultăți este la un nivel extrem de scăzut. Ca să se remedieze situația există metode și tehnici, dar acestea trebuie să aibă la bază contracte de cercetare științifică de la care asistenții să-și rotunjească veniturile, nu să țină în disperare ore în plata cu ora care joacă rol de decalificare, doar-doar vor soluționa temporar o situație financiară precară.

(02 noiembrie 2023)

Profesorii titulari

Profesorii titulari reprezintă o categorie privilegiată de profesori care au garantată de stat poziția în organizația unde lucrează. Titularizarea este o calitate care se obține prin:

- concurs,

- repartizare,

- examen,

- altfel.

Am scris acest altfel pentru a marca forme privilegiate în condiții obscure prin care unele persoane reușesc să obțină calitatea de profesor titular, fără a îndeplini cerințele, dar având vântul la pupă și alinierea astrelor fiindu-le favorabile onțin ceea ce nu merită.

Profesorii titulari au posibilitatea de a evolua. Cândva erau gradele didactice, care garantau evoluția cadrului didactic prin examene sau prin elaborarea unei lucrări. Societatea evoluează și cu ea:

- se schimbă manualele,

- apar tehnici noi de învățare,

- se introduc noi capitole,

- se generalizează lucru în online,

- calculatorul devine sculă de lucru la sala de clasă,

- sistemul de evaluare se generalizează,

- criteriile de performanță sunt altele,

- învățătura e orientată spre eficiență.

Profesorii titulari trebuie să facă față șirului complex de transformări, pentru care statul trebuie să bage mâna în buzunar și să cheltuie banii cu perfecționarea continuă a profesorilor titulari. Pentru că nimeni nu trebuie să se considere nici veșnic și nici inamovibil, este imperios necesar să fie definit un sistem care să stimuleze dezvoltarea cadrelor didactice, în sensul bun al cuvântului. Pe vremuri era Gazeta matematică și se diferențiau profesorii după rezolvitori, dar și după propunerile de probleme la Gazetă. Acolo apăreau numele elevilor olimpici. Deci exista un criteriu de construire a elitelor printre elevi, de a diferenția prod=fesorii, căci una este să vorbești despre un colegiu național cu 10 olimpici internaționali și altfel satu lucrurile tot la un colegiu unde niciun elev nu promovează examenul de bacalaureat.

Pe vremea când eu am făcut școala, profesorul era profesor, elevul era elev, iar prestigiul era o coordonată esențială a profesorului titular. În orașul meu erau profesori renumiți prin numărul de elevi ce intrau la Medicină, la Drept sau la Electronică. dacă totul e o apă și un pământ, nu se obține progres, iar lipsa unei scări valorice are efecte nedorite, ceea ce duce la scăderea calității, la sărăcie și la contraperformanță.

(16 martie 2021)