Privatizarea sportului

Un biet nefericit moderator tuna și fulgera aseară în prezența unor titrați ai gimnasticii și numesc aici pe Belu, Lipă și Bitang, cum că statul este prost manager. Tot acolo era și exemplul clar de non-manager în persoana șefului COSR, despre care nu mi-aduc aminte să fi fost prezent la festivitățile de acordare de vreo 10 medalii de campion mondial și tot la vreo 10 medalii de campioni olimpici, strălucindu-i ochii de fericire că vede și el drapelul tricolor pe cel mai înalt catarg.

Doi dintre ăia prezenți susțineau privatizarea. Este adevărat că privatizarea este excelentă dacă și numai dacă:

- este făcută cu cap;

- în contracte sunt clauze nesecrete;

- nu se pierde obiectul de activitate;

- este făcută cu investitori autentici, nu cu leșinați;

- are la bază o strategie de dezvoltare și nu de suprimare;

- se fundamentează pe performanță.

În realitate, privatizarea sportului, în spirit mioritic duce la:

- ieșirea din competiții;

- pierderea tradițiilor;

- dezvoltarea comerțului de sclavi;

- ierarhii valorice false;

- promovarea incompetenței;

- ridicarea șmenului la rang de principiu;

- cădere liberă a performanței;

- tinderea către zero a activităților;

- furăciune cât cuprinde.

Cel ce propovăduia privatizarea federațiilor, omul cui știu eu, care om vroia privatizarea serviciilior de urgență, parcă în 2012 și cu chestia cu ghici a luat-o-n freză, instalat acolo prin vot ca și cum nu se stie că Hitler tot prin vot a devenit cancelar, a uitat ce s-a întâmplat cu fotbalul privatizat. Să-i reamintesc:

- echipa națională a ieșit din cărți;

- s-a dezvoltat un  business bazat de evaziune;

- crearea unei pături de șantajiști între ei;

- realizarea de structuri mafiote cu barbut;

- vânzări de sclavi în secolul al XXI-lea;

- etalarea permanentă de non-valori doar pentru profit fals;

- atribuirea de calificative fără suport real;

- generarea de scandaluri continue;

- împrovizații cât cuprinde.

Pe fundalul marilor porcării din fotbal unde un popor de 18 milioane așteaptă să vadă că o echipă de amatori dintr-o insuliță va fi învinsă, este ridicată o problemă. Numai faptul că apare drept adversar echipa din insulele Feroe chiar nu a mirat pe nimeni?

Deci, o privatizare a gimnasticii în spațiul nostru cel mioritic, în spațiul nostru unde biata Ana urla că zidul îi strîngea țâțișoarele, ar insemna:

- valorificarea bazelor sportive la fiare vechi;

- dispariția tradiției ăn gimastică;

- venirea investitorilor de mucava;

- moartea performanței;

- implementarea unui management primitiv și euristic;

- aruncarea la gunoi a tradiției;

- generalizarea amatorismului;

- ieșirea din cărți a gimnasticii.

Este clar că acum, adică de azi trebuie să funcționeze criteriul performanței care înseamnă:

- curățenie prin înlăturarea celor neaveniți;

- definirea urgentă a unei strategii;

- trecerea la munca efectivă de azi pentru 2020;

- eliminarea ideilor centriguge;

- preluarea experienței celor care au avut rezultate;

- managementul trebuie dovedit nu declamat;

-  trebuie înțeles că obrăznicia nu ține loc de performanță;

- soluțiile deștepre vin din capete deștepte nu din dovleci puși în loc de capete.

Mă gândesc că în medicină doctorii care știu cum evoluează o boală, nu așteapăt ca ăacientul lor să moară pentru a încerca tot ce este posibil să-l aducă la viață și după aceea să ridice din umeri și să spună că au făcit tot ce omenește era posibil. Când vine un pacient, doctorii îl evaluează, văde despre ce este vorba, dau soluția, iau decizia și trec la treabă. Ei nu așteaptă să treacă timpul. Nonperformanța trebuie stârpită din fașă, căci ea naște dezastre, care trebuie prevenite. În gimnastica orientată pe JO s-a văzut încă de acum 4 ani ce și cum. Iată unde s-a ajuns. Este vorba tot de mal paxis managerial și singura modalitate de a plăti este funcția. Afară, bă!

(19 aprilie 2016)

COSR, ce o mai fi și asta?

Și iată că ceea ce nu credeam să se întâmple, s-a întâmplat. Visul frumos de la Melbourne din 1956 când Elena Leuștean venea cu un bronz olimpic la gimastică, iată a fost întrerupt în acestă primăvară, când echipa țării noastre de gimnastică nu participă la Olimpiadă. Vor fi participări individuale, totuși prin faptul că mari sportivi de-ai noștri, gimnaste și gimnaști au reușit să se impună în competiții europene și mondiale.

Era o emisiune pe TVR1 de o așa-zisă analiză a decesului gimnasticii românești în care un personaj suficient de obscur discuta despre eveniment ca și cum era în afara jocului. Așa e la noi. Cei direct răspunzători arată cu degetul spre alții, pun pe primul plan lipsurile, salariile mici și alte și alte. Dacă ar fi fost resursele asigurate 100% mă cam îndoiesc că rezultatele ar fi fost altele. E chestie de management. La un management foarte slab, nici rezultatele nu sunt pe măsură. Toată lumea vrea:

- bani;

- confort;

- respect;

- avantaje;
- onoruri;
- rente;
- deplasări;
- recunoaștere.
Înainte de toate, trebuie muncă, bazată pe un management adevărat, care înseamnă implicare și mai ales o gândire revoluționară, neconflictualăîn care să se vadă:
- etape pe termen lung;
- analize exigente;
- decizii în timp real;
- corelare rezultate cu eforturi;
- selectivitate spre marea performanță;
- verificare  continuă;
- dinamică a structurilor.
Ori tot ce s-a văzut până acum nu au fost altceva decât chestii mondne, ce a făcut sportivul X sau ce n-a făcut managerul Y și tot așa. Am văzut personaje mai des pe sticlă în calitate de orice altceva decât de responsabil. Să vină acesta acum să spună că aia, că aia, că ailaltă, când el însuși trebuia să facă și că aia și că aia și că ailaltă, este hilar dacă nu ar fi tragic. La câtă nesimțire este pe meleagurile noastre cele mioritice o astfel de abordare nu mă mai miră. Nu cred că trebuie așteptat rezultatul final de la Rio, pentru a ajunge la concluzia de vae victis, pentru a lua decizii drastice. Chiar dacă mai este puțin până la începerea Jocurilor Olimpice de la Rio, o curățenie totală în tot ce este sportul mioritic nu ar fi de neînțeles. Am în minte acum imaginile de la deschiderile unor JO în care delegații de oficiali au undeva la 50 de participanți și apare un singur sportiv, cel care duce drapelul. Nu mi se pare chiar o exagerare dacă văd cam cum se produc lucrurile cu calificările sportivilor noștri. A uitat cineva de înotătorul ăla nesimțit care n-a aprticipat la probă că n-a nimerit? A uitat lumea de mititelul ăla de halterofil care a căzut ca bobocul de rață în fund pe cât de penibil a fost? A uitat lumea de aprecierea făcută de BK asupra  fundulețelor cam mari ale gimnastelor noastre?
Așa că din mondenul legat de MMcea care tot își leagă destinele, trebuie să sărim la realitatea crudă în care o mare campioană a pierdut un post de management acolo unde se hotărăsc destine, mai ales că JO au loc la patru ani și sunt situații în care un sportiv ori are momentul de glorie acum ori nu-l mai are niciodată. Nu toți gimnaștii au înzestrarea genetică a lui Drăgulescu.
Ce mândru m-am simțit când am fost întrebat în tribul navajo de la Antelope am fost întrebat de unde sunt și când am zis România, fața partenerului de dialog s-a luminat și a zis: NADIA COMĂNECI! Pentru asta merită să trăiesc 100 de ani!
Sunt 40 de ani de la acele note de 10 care au revoluționat gimnastica lumii! Magia Montrealului nu se va uita niciodată, iar pigmeii nu-ăi află locul printre monștri sacri ai unei lumi de basm.
Lui Octavian Belu, extraordinarului Octavian Belu, îi convine să fie pus în astfel de situații, știut fiind că se luptă cu morile de vânt? În acestă seară marele antrenor la o emisiune a lui Rareș Bogdan vorbea de situația de șoc. Se referea la demisiile șefilor de la COSR și FRG? Să nu-și facă vreo speranță la câtă indecență se poară, în rândul neprofesioniștilor.
E o tristețe enormă când văd atâțea manageri slabi, incompetenți și fără viitor, din moment ce trecut nu au.

(18 aprilie 2016)