Teatrul de stat

În copilăria mea am auzit pentru prima dată de Teatrul de Stat Al. DAVILA din Pitești, de Teatrul de Stat din Ploiești, Teatrul de Stat din Oradea și mai târziu am văzut că în teatrul de stat:
- se montau piese ale autorilor realismului socialist,
- actorii mergeau să instruiască brigăzi artistice de agitație,
- exista preocuparea pentru ridicarea nivelului de cultură a maselor populare.

Îmi amintesc că într-o duminică o actriță cunoscută a zis ceva, ușor ironic, despre deplasările la căminele culturale pentru a-i lumina pe țăranii cooperatori și din întâmplare cineva din familia CEAUȘESCU privea la televizor, drept care a oprit emisiunea și critica a fost legată de faptul că teatrul are această menire, iar statul plătește pe actori să fie agenți culturali, nu oameni ai artei pentru artă.

În vremurile comuniste, viața actorilor din teatrele de stat nu era deloc stresantă, căci indiferent de cât jucau, actorii primeau salariile conform poziției lor în statul de funcțiuni.

Îmi amintesc de un dialog al lui Ludovic SPIESS, marele tenor, atunci și director al Operei Naționale București cu o soprană care nu cântase de 10 ani, dar care era extrem de vocală. În teatrele de stat numărul de premiere pe un an este destul de redus. Nu am auzit ca un teatru de stat să aibă 10 premiere într-un an. Nu am auzit ca actorii unui teatru de stat să aibă 10 -15 reprezentații pe săptămână. Nu am auzit ca actorii unui teatru de stat să fie în turnee de 2 sau 3 luni prin sate și prin orășele de provincie. Nu am auzit ca actorii din teatre de stat să mai vină în școli, în corporații, în universități și să facă muncă de pionierat cu tinerii care vor să fie artiști amatori.

Teatrele de stat stau la mila primăriilor. Unele teatre își zic și naționale, pentru a beneficia de fonduri ceva mai mari. Se vorbește despre piese care se joacă cu casa închisă. Este adevărat, dar nu este un fenomen generalizat în teatrele de stat. Scriu aceste lucruri pentru faptul că salariile actorilor sunt prea mici în raport cu misiunea lor. dar ar trebui să se lucreze pe proiecte și diferențierea să se facă și după succesul echipei care lucrează la proiect, iar durata colaborării actorilor cu teatrul de stat să se facă la nivel de proiect și nu așa cum este acum, când actorul angajat iese la pensie din teatru, iar pensia lui este mică rău de tot. O schimbare de management în teatrele de stat se impune, căci una este un spectacol al lui Dan PURIC, actor total și cu totul altfel se pune problema unui spectacol cu opera OEDIP a lui George ENESCU în regia lui Andrei ȘERBAN, cu mulți figuranți.




(31 ianuarie 2025)

O capodoperă cinematografică românească din 1953

Filmul O scrisoare pierdută după piesa cu același titlu de Ion Luca CARAGIALE a fost realizat în anul 1953 și un canal de televiziune l-a prezentat azi 25 ianuarie 20225, deci după 72 de ani de la turnare și privind fiecare secvență că poesa o știu foarte, foarte bine, am constatat că nu și-a pierdut prospețimea și reprezintă o capodoperă, pentru că piesa era o capodoperă, iar actorii joacă magistral.
Filmul a fost realizat în regia lui Sică ALEXANDRESCU - artist al poporului.
Distribuția include pe următorii artiști:
BRÂNZOVENESCU - Grigore VASILIU BIRLIC  - artist al poporului.
Agamemnon DANDANACHE - Radu BELIGAN - artist al poporului.
Zaharia TRAHANACHE - Alexandru GIUGARU - artist al poporului.
Ghiță PRISTANDA - Marcel ANGHELESCU - artist al poporului.
Ștefan TIPĂTESCU - Niky ATANASIU  - artist al poporului.
Cetățeanul turmentat - Costache ANTONIU - artist al poporului.
Zoe TRAHANACHE - Elvira GODEANU - artistă emerită
Nae CAȚAVENCU - Ion TALIANU - artist emerit
Se vede că pentru a fi realizat acest film au fost solicitați cei mai buni actori pe care îi avea România la acel moment, căci din 8 roluri, 6 erau interpretate de   artiști ai poporului și două roluri era interpretate de artiști emeriți.

Am comparat filmul din 1953 cu filmul de televiziune având preluarea spectacolului de la Teatrul BULANDRA din 1982 și am ajuns la concluzia că amândouă transpunerile pe peliculă sunt excepționale și ambele merită să fie văzute și revăzute, căci merită.

(25 ianuarie 2025)

Artiști ai poporului pe care i-am văzut pe scenă

Trebuie să spun că am avut privilegiul de a-i vedea pe mulți dintre artiștii ai poporului din RPR pe scenă, ceea ce m-a convins că ei reprezentau tot ceea ce are mai bun poporul nostru în materie de actori și de câtăreți. Voi enumera artiștii ai poporului pe care eu i-am văzut pe scenă fie jucând în piese de teatru, fie cântând.

Marcel ANGHELESCU

Radu BELIGAN

George CALBOREANU

Ștefan CIUBOTĂRAȘU

Ion DACIAN

Ion FINTEȘTEANU

Arta FLORESCU

Alexandru GIUGARU

Nicolae HERLEA

Ion MANOLESCU

Ioana RADU

Petre ȘTEFĂNESCU GOANGĂ

Grigore VASILIU BIRLIC

George VRACA

În vremurile de demult, artiștii participau la turnee peste tot în țară și exista posibilitatea de a-i vedea pe marii artiști nu numai la spectacole în București și la teatrele din provincie, chiar și la unele cămine culturale din localități mai depărtate. Pe marele George VRACA l-am văzut la Breaza, pe Petre ȘTEFĂNESCU GOANGĂ l-am văzut la Pitești, iar pe Ioana RADU am văzut-o la Căminul Cultural 23 August din Găvana-Pitești.



(15 ianuarie 2025)

Mari actori români pe care i-am văzut jucând pe scenă

De-a lungul anilor, ori de câte ori am mers la teatru, am fost extrem de selectiv pentru că locuința mea e departe de teatre, există costuri ale biletelor și costuri pentru transport, dar cel mai important este timpul necesar pentru a merge la teatru și pentru a viziona o piesă. Am avut ocazia să văd jucând pe scenă mari actori, ceea ce înseamnă că am fost un privilegiat. Voi scrie în continuare nemele actorilor pe care i-am văzut jucând în spectacolele pentru care am și plătit bilet, spectacole care m-au bucurat enorm.

Leopoldina BĂLĂNUȚĂ

Ștefan BĂNICĂ

Radu BELIGAN

Clody BERTHOLA

Emil BOTTA

Toma CARAGIU

Ion CARAMITRU

Aurel CIORANU

Ștefan CIUBOTĂRAȘU

Constantin CODRESCU

George CONSTANTIN

Octavian COTESCU

Iurie DARIE

Mircea DIACONU

Gheorghe DINICĂ

Fory ETTERLE

Petre GHEORGHIU

Emil HOSSU

Ștefan IORDACHE

Dorina LAZĂR

Ion LUCIAN

Horațiu MĂLĂIELE

Mariana MIHUȚ

Marin MORARU

Rodica NEGREA

Dan NUȚU

Draga OLTEANU MATEI

Gina PATRICHI

Amza PELLEA

Irina PETRESCU

Florin PIERSIC

Florian PITTIȘ

Emilia POPESCU

Mitică POPESCU

Stela POPESCU

Irina RĂCHIȚEANU ȘIRIANU

Dem RĂDULESCU

Victor REBENCIUG

Alexandru REPAN

Marcela RUSU

Valeria SECIU

Ileana STANA IONESCU

Carmen STĂNESCU

Olga TUDORACHE

Grigore VASILIU BIRLIC

Constantin ZĂRNESCU

Lista acesta o voi completa pe măsură ce-mi voi reaminti și alte spectacole pe care le-am văzut.





(15 ianuarie 2025) 

LIICEANU plângăciosul/ Nu mai are de ros osul?

Mi-l amintesc pe Gabriel LIICEANU când asculta aberațiile președintelui Traian BĂSESCU despre școala românească producătoare doar de tâmpiți, de parcă el terminase una din primele cinci universități ale lumii și nu Institutul de Marină de la Constanța, iar celălalt nu terminase Universitatea București.
Acum că președintele IOHANNIS nu are o suită de lingăi, fripturiști și nulități care să-i gâdile orgoliul și cărora să le ofere câte ceva, iar ei să-l laude în versuri, în picturi sau în discursuri sforăitoare, șa-zișii intelectuali de duzină, văzându-se nebăgați în seamă, tabără pe bietul om și-i găsesc tot felul de defecte în ceea ce face.
Proiectul România educată nu am spus niciodată că este perfect, dar spun că e perfectibil.
Gabriel LIICEANU spune despre acest proiect că este o cacealma.
Despre faptul că românul nu citește cărți nu am spus niciodată că e un lucru bun, dar spun că nici nu are ce cărți citi românul, din moment ce la Humanitas, același LIICEANU tipărea Povestea poveștilor a lui Ion CREANGĂ în multe limbi, de parcă această carte trebuia s-o citească românul.
Gabriel LIICEANU este plângăcios și nu aș fi scris acest articol dacă în mașina 133 nu aș fi auzit de la un tinerel cele două versuri pe care le-am inclus ca titlu. El se plânge de plagiat, deși un filosof vorbește despre plagiocefalie când analizează 32 de pagini ale unei teze de doctorat, în niciun caz nefiind vorba despre teza mea. Nu am văzut o ieșire a lui Gabriel LIICEANU care să demonteze zicerile lui C.B. Unii cred că timpul le rezolvă pe toate. Nu este așa. Ca să fi cineva, trebuie să faci ceva, în niciun caz să-ți pierzi timpul săpând în trecutul unui nonagenar care l-a apreciat într-un clip pe National Arena pe un candidat la prezidențiale, neagreat de Gabriel LIICEANU, pe care nonagenar să-l terfelească cu grație, deși omul era un titan al teatrului românesc.

(20 septembrie 2022)

Dinu SĂRARU este mare, mare de tot

Pe scriitorul Dinu SĂRARU am avut ocazia să-l cunosc personal în anul 1975, când încă mai eram tânăr asistent universitar și răspundeam de o grupă de studenți de la Facultatea de Cibernetică dornică să-l cunoască pe cel care publicase romanul Niște țărani. Printr-o colegă de la Catedra de Filosofie, care printr-o colegă de la Universitatea București a luat legătură cu scriitorul, am reușit să-l întâlnesc la intersecția bulevardului Dacia cu calea Victoriei într-o seară  și să mergem la clădirea MOXA a ASE unde era un Amfiteatru cultural al Studenților. 

Scriitorul Dinu SĂRARU a intrat foarte repede în discuție cu studenții care-i citiseră cartea. Și eu i-am citit cartea și chiar am avut un exemplar al romanului, pe care scriitorul mi-a dat un autograf. Am urmărit evoluția marelui prozator, dar trebuie să remarc talentul său managerial în teatre, unde a reușit, pe unde a trecut, să facă din acele teatre adevărate embleme ale mișcării dramaturgice românești. Când era director la Teatrul mic și la Teatrul foarte mic, am văzut câteva piese, pe care dacă le-aș vedea redifuzate de TVR, le-aș revedea cu aceeași plăcere, căci acolo jucau mari artiste ale scenei românești.

Trebuie să spun aici că pe timpul în care Dinu SĂRARU a fost directorul Teatrului Național din București a fost montată piesa lui Victor Ion POPA intitulată Take, Ianke și Cadît, avându-i ca interpreți pe Radu BELIGAN, Gheorghe DINICĂ, Marin MORARU, Vasile URITESCU, Silvia NĂSTASE, Monica DAVIDESCU, Mihai CĂLIN, echipă pe care o consider excepțională. Am văzut acest spectacol de 3 ori, biletele obținându-le foarte greu, căci piesa se juca cu casa închisă cum se zice. Numai Dinu SĂRARU era în stare să facă o astfel de minune.

După cărțile lui Dinu SĂRARU s-au făcut filme. Nu vreau să scriu acum despre ele, dar lumea trebuie să citească romanul Niște țărani, care este după mine capodopera lui Dinu SĂRARU și care stă alături de Moromeții lui Marin PTREDA foarte bine. În situația derutantă în care ne găsim acum, nu se vorbește despre Dinu SĂRARU căci ca orice om de cultură care a trăit și creat în comunism, a reflectat în opera sa acea perioadă cu bune și cu relele ei, iar așa-zișii istorici și critici literari nu au puterea de a înțelege acele vremuri căci ei trăiesc chiar acum sub vremuri, căci mediocrii fiind, nu sunt în stare să producă lucrări valoroase și se mocirlesc în micimea lor, negând totul fără discernământ.

(18 august 2022)

Actorii români de pe vremea mea jucau în filme și în piesele de teatru care satisfăceau specificul propagandei comuniste, căci eu mă ocup de perioada 1947 -1967, ca să se justifice sintagma de pe vremea mea, pe care o așez la toate temele de care mă ocup o perioadă de timp. Dogmatismul și schematismul erau la ele acasă.
Voi înșira aici actori pe care i-am văzut în filme, căci pe scenă nu aveam cum, căci în Pitești la Teatrul Alexandru DAVILA jucau artiști de-ai locului și am reținut pe Nicolae DINICĂ, Constantin ZĂRNESCU și Ileana ZĂRNESCU și cam atât, căci i-am văzut în vreo două spectacole, unde am mers cu școala.
Actorii pe care i-am văzut în filme erau:

Marcel ANGHELESCU

Geo BARTON

Radu BELIGAN

Ioana BULCĂ

Flavia BUREF

George CALBOREANU

Horia CĂCIULESCU

Șerban CANTACUZINO

Ilarion CIOBANU

Aurel CIORANU

Constantin CODRESCU

Ștefan CUIBOTĂRAȘU

Benedict DABIJA

Ion FINTEȘTEANU

Lica GHEORGHIU,

Alexandru GIUGARU

Elvira GODEANU

Ion LUCIAN

Gheorghe MAZILU

Mihai MEREUȚĂ

Draga OLTEANU

Amza PELLEA

Emanoil PETRUȚ

Nucu PĂUNESCU

Constantin RAMADAN

Colea RĂUTU

Septimiu SEVER

Lucia STRURDZA BULANDRA

vasilica TASTAMAN

Olga TUDORACHE

Grigore VASILIU-BIRLIC

Maria VOLUNTARU

Era garnitura cea mai bună de actori pe care o aveau teatrele la acel moment, dar ei nu au avut cum să salveze filmele unde prea mulți își dădeau cu părerea și erau o cenzură mult prea dură, iar regizorii care aveau limitele lor nu aveau cum să iasă din clenciuri, căci nu aveau spate politic de niciun fel, cum nici scenariștii nu erau niște nume pe care partidul să le aibă la suflet, căci partidul suspiciona pe toată lumea.

(02 iunie 2022)

Artiștii ai poporului din România

Comuniștii care copiau de la URSS tot ce era de copiat, au adus la noi titlurile de artist al poporului și de artist emerit, titluri care au fost acordate actorilor, soliștilor, dirijorilor, compozitorilor, pictorilor, sculptorilor și balerinilor de la noi. Au primit prin decret semnat la Consiliu de Stat titlul de artist al poporului următorii:

Ioana RADU

George CALBOREANU

Grigore VASILIU BIRLIC

Alexandru GIUGARU

George VRACA

Sonia CRUCERU

Corneliu BABA

Maria FILOTTI

Arta FLORESCU

Zenaida PALLY

Nicolae HERLEA

Lucia STURDZA BULANDRA

Radu BELIGAN

George GEORGESCU

Ion VOICU

Ion DACIAN

Sică ALEXANDRESCU

Ion IRIMESCU

Ion FINTEȘTEANU

Corneliu BABA

Dumitru GHIAȚĂ

Miluță GHEORGHIU

Ionel BUDIȘTEANU

Ștefan CIUBOTĂRAȘU.

Respectivii aveau și unele avantaje materiale, dar cea mai importantă era recunoașterea valorii, căci acordarea acestui titlu nu se făcea la grămadă, ci operau criterii cu care lumea era de acord și de prea puține ori s-a greșit, în sensul acordării titlului unora care nu-l meritau. Se va vedea că în istoria culturii cei care au primit titlul de artist al poporului au rămas ca figuri de primă mărime. În epocă se spunea că Nicolae HERLEA la cei 35 de ani ai săi era cel mai tânăr artist al poporului, rolul lui Figaro și succesul de la Scala și Metropolitan i-au fost favorabile obținerii titlului.

Nu am regrete că nu se mai acordă titlul de artist al poporului acum, căci ori de câte ori se rostea numele artistului se specifica faptul că este artist al poporului. Acum prezidentul acordă titluri, dar nu se amintesc atunci când se rostește numele artistului. Doar când moare se trag salve de tun și se pune drapelul pe sicriu. O ierarhizare a oamenilor de artă se impune și acordarea acelor titluri era o formă și aducea competiția în rândul artiștilor, căci una este averea și alta este talentul. La teatru radiofonic am auzit vocile unora dintre marii actori. Ceva mai târziu i-am văzut la televizor. Pe unii câtăreți i-am ascultat la radio sau am avut discuri cu cântece interpretate de ei. Lumea era atunci foarte selectivă, căci costurile realizării unui disc erau foarte mari și nimic nu se întâmpla cu viteza de azi.

(15 martie 2021)

Ei au timbru în circulație

Se știe că marilor personalități ale culturii, sportului și tehnicii din România, în semn de recunoaștere a valorii lor, li se tipăresc timbre. Este lun lucru fabulor, care se alătură constituirii aleii stelelor, similară aleilor de la Cannes și de la Hallywood. Am identificat timbre pentru mari sportivi, mari actori și a altor oameni importanți.

Unii dintre oamenii de cultură, din sport și din lumea științifică au avut șansa să-și vadă timbrul, dar pentru mulți dintre ei timbrul a fost tipărit după ce au trecut în neființă.

(13 martie 2021)

Dinu SĂRARU, marele om de cultură

Despre Dinu SĂRARU, cine vrea să scrie are la dospoziție biografia lui și selectiv va spune fix orice. Eu mă voi limita să scriu exact despre ceea ce știu.

Dinu SĂRARU a scris romanul Niște țărani publicat în 1974 și mă laud că am avut un exemplar al cărții cu autograf, dar nu mai știu pe unde este acea carte. Proza lui Dinu SĂRARU este viguroasă și n-aș face un titlu de glorie că a scris despre pușcăriașii de la Canal, dacă și acum sunt suficienți de pușcăriași tot cam pe aceleași subiecte în temnițele din secolul al XXI-lea de la noi.

Am scris în titlu că Dinu SĂRARU este un mare om de cultură și argumentez prin faptul că el ca drirector de teatre a adun în anii negri ai comunismului piese care se jucau cu sălile pline și au făcut ca marii actori să strălucească în piese absolut memorabile cu roluri de neuitat cum s-ar mai zice. N-am s-o uit pe Olga TUDORACHE în piesa Efectul razelor X asupra anemonelor, alături de Rodica NEGREA, sub regia Cătălinei BUZOIANU.  N-am să uit că în vremea când era director la Teatrul Național București a determinat punerea în scenă a piesei  cu Radu BELIGAN, Marin MORARU, Gheorghe DINICĂ piesă Take, Ianke şi Cadîr de Victor Ion POPA pe care am văzut-o de două ori îndurând  durerile de genunchi datorate ideii cretine a celui care a înghesuit rândurile de scaune la balcon să stai să împingi aiurea zidul. Regizorul Grigore GONȚA a scos din piseă cu cei trei mari actori deja un eveniment și a găsi un bilet, după ani și ani, era o problemă, chiar dacă Dinu SĂRARU nu mai era de mult director la TNB.

Aș mai vrea să sciu despre o întâlnire a lui Dinu SĂRARU, scriitorul lăudat de criticii romanului Niște țărani, care a acceptat să vină la Clubul Moxa la o seară literară pentru studenții ciberneticieni, undeva înainte de cutremurul din 1977. M-a impresionat naturalețea cu care el discuta despre lumea de atunci, despre viața lui care era redată în acel roman. L-am însoțit pe Calea Victoriei un drum și i-am spus ca am cuvinte de laudă pentru ceea ce face pentru teatru, dar și pentru cartea lui, căci știam bine ce și cum cu Slătioara, eu fiind din Pitești.

Despre ce a urmat, despre ascensiunea lui de după trilogia publicată după 1981 nu voi scrie că nu vreau.

(01 februarie 2017)

Mircea Albulescu, marele Mircea Albulescu

Îmi stăruia imaginea lui Puiu Călinescu, marele comedian cu sprâncenele lui foarte bine conturate. L-am văzut pe actorul Mircea Albulescu și pe scenă dar și pe micile ecrane. Eram într-o zi la Agenția de a fostlui meu student Ion Antonescu, Marshal Turism, să iau un bilet de avion pentru Caraibe și foarte aproape de biroul unde discutam cu funcționara era marele actor Mircea Albulescu discuta despre achiziționarea unui bilet de America. Am auzit o voce care îmi părea foarte cunoscută de la radio și de la tv. Am întors capul și l-am vazut pe marele actor Mircea Albulescu. Au trecut ani de atunci. ori de câte ori am avut prilejul să-l văd pe stradă la tve sau pe scenă, de fiecare dată aveam în minte scene din Danton, unde am avut norocul să-l văd jucând rolul titular. rar mi s-a întâmplat să văd un actor dinamic, plin de viață, care umple scena și care vorbește cu mii de inflexiuni, fără a urla, fără a exagera, la el totul fiind cu măsură,

L-am auzit recitând poezii,ăi, Ivanușca, ne împuținăm l-am văzut citind din versurile sale și de fiecare dată Mircea Albulescu era un alt personaj.

Prin 1976 am avut ambiția să merg să văd Richard al III-lea de William Shakespeare, în regia Horea Popescu, avându-l în rolul titular pe marele radu Beligan. Era acolo o distribuție de zile mari și rolul lui Hastings era jucat de Mircea Albulescu. Toți actorii  distribuției din seara în care am fost eu la spectacol erau mari și jucau fenomenal. Am văzut ceva cu totul ieșit din comun și am plecat în seara aceea un om atât de bogat încât orașul acela cenușiucu lume grăbită și tăcută îmi apărea inundat într-o lumină incredibil de fierbinte și de ireală. Mult imp am fost convins că mai mult decât atât nu există. M-a impresionat la Mircea Albulescu, cel din piesa lui Shakespeare, marea economie de gesturi, știut fiind că la Național se vorbește atre, se aleargă pe scenă și gesturile sunt ample. Acolo erau doi mari actori cu vorba șoptită și cu gesturi firești aproape minimale. Îmi făcusem deja o fixație din primul act să-i urmăresc pe cei doi și să văd unde se rup ritmurile. Totul a curs crescendo și când a coborât ultima dată cortina am realizat că nu este un vis legat de o perfecțiune, ci este chiar perfecșiunea construită de un magician pe nume Horea Popescu.

Sunt multe de spus despre un făuritor al unui stil de teatru orientat spre compoziție și spre prfunzime. Îmi aduc ainte de o doamnă care cumpăra mereu ziarul RL și citea la decese întristându-se li zicea: uite măi, Ivanușca, ne împuținăm, unul câte unul.
N-am să înțeleg cât este de soios ziarul de propagandă,  fostul scânteia care a uitat zicerea noastră străbună: de morți, numai de bine.

De ieri suntm mai săraci, fără Mircea Albulescu.

(10 aprilie 2016)