Comuniștii și sexologia

Comuștii deși erau pudici și aveau subiecte tabu, când era vorba despre știință aveau puterea să treacă peste orice bariere. Așa se explică faptul că în1966 în Editua medicală s-a publicatr lucrarea Introducere în sexologia masculină a profesorului V. SĂHLEANU și a doctoriței Madeleine MĂICĂNESCU-GEORGESCU în care problematica era abordată din punct de vedere medical și științific, fără a se face referire vreo secundă la homosexualitate și problemele ei.

Am pus pagina în care se scrie ceva despre tiraj pentru a vedea că a fost tipărită în 12.000 exemplare, ceea ce în ziua de azi este considerat un record, iar acestă carte era științifică cu grup țintă restrâns.
(15 septembrie 2017)

Comuniștii și regele Mihai

În perioada comunistă au existat tot felul de abordări fasmatagorice legate de:

- abdicarea regelui Mihai;

- plecarea din țară a regelui Mihai;

- niște tablouri vândute de regele Mihai;

- fetele regelui Mihai;

- o abordare a lui Valentin Ceaușescu la Londra;

- o pensie permanentă oferită regelui Mihai;

- un tren cu bunuri acordate regelui Mihai;

- opulența regelui Mihai.

Nicio carte de istorie nu dezvolta în paginile ei subiectul regalității. Știu că un vecin care și-a serbat ziua de naștere de Sf. Mihail și Gavril a fost ăârât de vecinul lui veninos la securitate că-l serbează pe regele Mihai și duba securității l-a ridicat și bietul de el a stat vreo șapte ani la tăiat de stuf.

Un bun prieten al meu căruia îi căram legumele la Piață de la Vărăști mi-a povestit că soldat fiind, avea păduchi și haine zdrențuite, iar pe 31 decembrie 1947 a fost îmbăiat și a primit haine noi și ghete noi, spunându-li-se lui și camarazilor lui că regele i-a ținut așa cum i-a ținut, iar acum o dată cu plecarea regelui, în armată lucrurile s-au schimbat. Concluzia se deducea de la sine. Nenumăratele abordări deformate, fără bază în documente autentice au continuat și să nu se uite data de 22 iunie 2011 când la postul B1 tv însuși prezidentul de atunci a avut o abordare extrem de critică să nu spun dură la adrea regelui Mihai. Nu mă mira câtuși de puțin pentru că atunci când crezi că ești elementul esențial și de fapt istoria arată că nu este așa, orgoliul impune un sistem de autoapărare prin atac, chiar dacă atacul este aiuritor, dar nu este nimicitor și nici măcar furnicător.

Un adevăr este sigur: regele Mihai a reușit să adune în jurul său în ziua de Paști a anului 1992 un milion de cetățeni care l-au aclamat necontenit. Istoricii sunt obligați să ia arhivele și pe baza documentelor autentice să facă analize și să expună adevărul despre cea mai frământată perioadă din istoria noastră care se întinde pe perioada 1935 până în 2015. Numai după aceea să se vorbească.

(11 septembrie 2017)

Comuniștii și cartierele dormitor

Când au venit la putere comuniștii au găsit o situație deplorabilă în ceea ce privește spațiile locative, pentru că existau:

- case boierești;

- vile luxoase;

- case insalubre;

- improvizații din paiantă;

- bordeie în pământ;

- homeless.

Comuniștii au trecut rapid la a construi apartamente. Statul dădea apartamente oamenilor muncii, căci de la cincinal la cincinal zestrea locativă creștea cu 500.000 sau chiar 1.000.000 de apartamente. Din totalul de apartamente numai 10% erau cele vea posibilitatea să le cumpere de la ICTLPP, în rate pe 30 de ani.

Se construiau masiv apartament:

- confort sporit destul de puține;

- confort 1 cele mai multe;

- confort 2 mai multe decît confort sporit;

- confort 3 cele mai puține.

Pentru a se asigura fronturi de lucru largi, a fost eliminată din start ideia de a construi plombe în zonele centrale ale orașelor, ci au fost utilizate terenurile agricole din vecinătatea orașelor. Așa au apărut cartierele Berceni, Drumul Taberei, Rahova și Militari în București. Și în celelalte orașe s-a procedat la fel, pentru a face construcțiile cât mai economice. Erau cartiere dormitor din cauză că nu aveau:

- magazine luxoase;

- teatre renumite;

- operă și operetă;

- sedii de bănci și de birouri;

- săli de expoziții;

- centre comerciale.

Acolo la sute de mii de locuitori existau:

- un cinematograf;

- o poștă;

- o piață;

- un parc;

- farmacii;

- magazine alimentare.

Acum se aduc nenumărate critici acelei politici de concentrare a populației în cartierele dormitor, dar după 30 de ani de democrație, nu am văzut nicio soluție care să aducă o ameliorare situației locative a populației acestei țări. Oricine are drept de a critica, numai că la 100 de critici ar trebui să apară și o soluție care la 30 de ani să fie și deja implementată. Altfel, totul sunt gogoși vechi și mucegăite.

(11 septembrie 2017)

Comuniștii și homosexualitatea

Dicționarul Enciclopedic Român, publicat în 1964 de Editura Politică, București, la pagina nu explică la pagina 686 unde i-ar fi fost locul termenul de heterosexual, între cuvintele hetero trofe și heterozide. La pagina 718 explică termenul homosexualitate astfel:

homosexualitate (gr homos - egal și lat sexus -sex; MED), perversiune caracterizată prin atracție sexuală pentru indivizi de același sex. Sin. inversiune sexuală.

Deși comuniștii erau atei convinși unii, marea lor majoritate fiind atei cu numele căci păstrau sărbătorile creștine și mergeau la biserică, își botezau copiii, erau în consonanță pe această temă cu biserica, lucru care se vede și în ziua de azi la foarte mulți dintre politicienii noștri.

Subiectul acesta era unul tabul dar articolul 200 cod penal din 1968 care incrimina homosexualitatea era folosit cu dibăcie de autorități în egală măsură cu psihiatria pentru a scăpa de opozanți, pentru că aruncarea anatemei legată de homosexualitate sau nebunie, erau ștampile pentru tot deauna de compromitere a celor incomozi, cu alte idei decît cele desprinse din cuvântări sau din documente de partid. Am asistat la om ședință în care o persoană care a avut un alt punct de vedere și a vrut să depună carnetul de partid la prezidiu, în câteva zile a reieșit că era angrenat în meditația transcedentală și că era și homosexual. iar plecarea lui din mediul academic a fost instantanee.

Despre artiștii și scriitorii care fugeau în Occident, se spuneau tot felul de lucruri, dar spre finalul descrierilor, pe lângă droaia de defecte și carențe de comportament li se punea și eticheta de homosexual ca tacâmul să fie complet.

Deși mulți pictori abordaseră subiectul și existau și în muzeele noastre lucrări  cu acest subiect, niciodată ele nu au fost expuse. Nici romanele care descriau scene cu bărbați sau cu femei având relații numite nepotrivite de către comuniști, nu au fost publicate. Chiar romanul Răscoala unde Petre Petre și Nadina lucrau pe arătură, era evitat de manualele școlare, iar editurile se codeau să-l publice. Tot ce nu era în concordanță cu doctrina comunistă, cu principiile educației comuniste, nu exista pur și simplu, iar tratările științifice sau dezbaterile erau evitate, fără a cădea în brutalitatea de azi.

(11 septembrie 2017)

Comuniștii și subiectele tabu

Exista un banc privind presa din țara noastră, prin comparație cu presa sovietică, presa americană și cea franceză, din care rezulta că niciodată nu s-ar fi aflat că Napoleon a mâncat bătaie la Waterloo, în timp ce postul CNN ar fi transmis în direct ceea ce se petrecea pe câmpul de luptă, presa franceză ar fi spus că Napoleon a câștigat acea bătălie, iar presa sovietică ar fi arătat că Napoleon a pierdut tocmai datorită vitejiei ostașului sovietic.

Comuniștii de la noi aveau subiecte tabu precum:

- grevele din întreprinderile de la noi, precum greva minerilor din 1977;

- manifestația muncitorulir brașoveni din 15 noiembrie 1987;

- manifestările de stradă ale studenților din București din iarna lui 1969;

- înăbușirea contrarevoluției din Ungaria din 1956;

- sindicatul Solidaritatea din Polonia;

- diagnosticele și tratamentele conducătorilor de partid;

- accidente feroviare de amploare;

- explozii în combinate sau în mine, soldate cu mulți morți;

- aspecte legate de sex și crimele pasionale;

- lipsurile din alimentare, frigul și tăierea curentului electric;

- creșterea incidenței la TBC datorită subalimentației;

- autorii scrisorii celor șase de contestare a sistemului;

- dizidenții precum Doina Cornea și Paul Goma;

- restricțiile impuse poetului Mircea Dinescu.

La comuniști toate rateurile din orice domeniu erau prezentate ca neîmpliniri vremelnice și tot timpul se spunea că partidul are forța mobilizatoare suficient de mare și de puternică pentru a depăși orice situație și pentru a îndrepta orice greșeală sau nedreptate. Niciun mijloc de propagandă nu aborda niciodată fapte cu semnificație negativă, numai din cauză ca acelea ar fi avut efect demobilizator asupra populației care yrebuia să stea înrolată la înfăptuirea idealurilor mărețe.

Doctrina comunistă depășise stadiul cu cine nu este cu noi, este împotriva noastră, trecând la o etapă superioară, ceea ce nu ne convine, nu există pur și simplu. Era politica struțului care stă cu capul ascuns în nisip și care nu acceptă realitatea. Dacă realitatea era cunoscută și acceptată, după achitarea datoriei externe, dacă apărea un pic de relaxare concretizată prin scăderea nivelurilor la lipsurile acute, cu siguranță, anul 1989 ar fi arătat altfel, nu însângerat, Revoluția noastră era tot de o țesătură, dacă nu de catifea, de pânză de sac, mai aspră, dar nu cu peste o mie de morți.

Comuniștii români executau la foc automat pe oricine se opunea regimului, iar ceea ce se întâmpla depășea orice închipuire, căci mujloacele utilizate erau extrem de perverse și categorice. Numai așa se explică modul brutal în care i s-a închis gura lui Constantin Pîrvulescu în  noiembrie 1979 la congresul al XII-lea, cel care a căutat să arate despre erorile făcute de secretarul general și de acoliții lui care se îndreptau spre o direcție greșită. Însuți Ion Iliescu a fost trecut pe linie moartă tocmai pentru că nu avea o atitudine care să se suprapună 100% cu gândirea soților Ceaușescu.

Existența subiectelor tabu au făcut ca țara noastră să rămână în urmă față de toate celelalte țări comuniste, chiar și față de URSS care era considerată baza conservatorismului comunist. Nu este nicio explicație decentă a faptului că sora marelui George  Emil Palade nu a fost lăsată să plece la ceremonia de acordare a premiului Nobel ilustrului să frate.

Este de notorietate dispariția din peisaj a lui Virgil Trofin care avusese contre cu Nicolae Ceaușescu sau sancționarea lui Adrian Păunescu pentru popularitatea sa enormă și pentru incidentul de la stadionul din Ploiești.Despre toate acestea doar se intuiau lucruri, nu era nimic transparent. Subiectele tabu erau nenumărate și probabil caracterul misterios al unor banalități le dădea culoare, iar din banalități cotidiene, multe deveneau acte de curaj, lucruri deosebite, chiar geniale.

(10 septembrie 2017)

Comuniștii și art. 200 c.p.

Articolul 200 din Codul Penal adoptat în 1968 cu textul  publicat în M.Of. al României, în vigoare de la 01 ianuarie 1969 până la 15 aprilie 1997, celebrul articol 200, despre care s-a vorbit și se mai vorbește și acum, deși este abrogat avea următorul enunț:

Alin.1 Relațiile sexuale între persoane de același sex se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani.

Alin.2 Fapta prevăzută în alin. 1, săvîrșită asupra unui minor, asupra unei persoane în imposibilitate 

          de a se apăra, ori de a-și exprima voința, sau prin constrîngere, se pedepsește cu închisoare de 2           la 7 ani.

Alin.3 Dacă fapta prevăzută în alin. 2 are ca urmare vătămarea gravă a integrității corporale sau a     

           sănătății, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani, iar dacă are ca urmare moartea sau    

           sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.

Abrogarea articolului s-a efectuat sub presiunea țărilor membre ale UE, care condiționau încheierea negocierilor de aderare, de eliminarea acestuia din Codul Penal.

Comuniștii s-au folosit de acest articol în foarte multe situații pentru a evita prezentarea unor persoane ca fiind opozanții regimului sau persoane cu alte opinii decât cele cuprinse în documentele de partid. Era cu mult mai ușor de a-l prezenta pe un opozant nu așa cum era el, opozant al regimului, ci ca pe o persoană care prin ceea ce făcuse se încadra în articolul 200 cp, fără să se dea alte explicații, căci despre semnificația aliniatului 1 nimeni nu căuta să dezvolte subiectul, fiecare imaginându-și ce vrea. În societatea comunistă erau subiecte tabu, iar homosexualitatea era unul dintre aceste subiecte. În ajutorul partidului comunist mai veneau alte forțe care deși se împotriveau ateismului susțineau 100% toate demersurile abordărilor tradiționale, pe tăcute, pe nevăzute și etc.
Reticențele au reapărut și referendumul care se prefigurează sau să zicem bate la ușă, dacă fi-va, ne va arunca ireversibil câteva sute de ani în urmă, căci Europa vrea altceva de la noi.
Am văzut situații în care persoane condamnate pentru art. 200cp s-au reintegrat în societate cu condiția de a părăsi localitatea de origine, abandonați de familii fiind. A fost și o situație tragică cu un tip găsit mort în incinta unei clădiri de sub ruinele fostului Teatru Național. Acolo cred că a fost altceva și povestea s-a dezvoltat pentru a acoperi altă realitate, dacă țin seama de jobul persoanei.
Rămân la ideia că cei mai mulți care au pătimit după rigorile art. 200 nu aveau nicio legătură cu cele incriminate de acesta, ci era doar un paravan pentru a ascunde grave erori de sistem, așa cum cei incomozi erau condamnați pentru deținere ilegală de valută sau pentru fals în contabilitate și aici mă refer la 2 sau 3 stotinki sau la o șosetă de la donații nescrisă în acte la un cult neagreat de pcr.

(10 septembrie 2017)