Cum se proiectează o carieră academică?

Trebuie să spun din start că un tânăr care visează să devină profesor universitar, trebuie să se definească din prima zi de studenție, căci cariera academică presupune:
- medii mari în toți anii de studii,
- să te cunoască profesorii,
- să te remarci cu fapte bune în fața colegilor,
- să lucrezi sistematic,
- să participi la cursuri și la seminarii,
- să citești mult despre domeniul pentru acre vrei să fii profesionist,
- să colaborezi cu profesorii tăi în situațiile care ți se oferă.

Cariera academică nu se face nici în uzină, nici pe câmp, ci într-un departament, unde ca proaspăt absolvent trebuie să te prezinți cu o carte de vizită foarte clar construită, care trebuie să conțină:

- o medie mare la absolvirea studiilor de licență,

- o medie mare la un curs de masterat pe domeniul departamentului,

- o lucrare de disertație cu un profesor renumit din departament,

- un proiect de derularea a unui stagiu doctoral,

- participări la conferințe științifice,

- elaborarea și publicarea de articole în reviste,

- angrenarea în munca specifică realizării de proiecte de cercetare științifică.

Cariera academică înseamnă:

- trei ani de finalizare a studiilor de licență,

- doi ani de finalizare a unui masterat,

- trei ani dar nu mai mult de cinci pentru finalizarea unui doctorat,

- participarea la un concurs de admitere ca asistent universitar în departament,

- trei ani dar nu mai mult de șase ani de activitate de asistent universitar,

- patru ani, dar nu mai mult de șapte ani ca lector universitar,

- trei ani, dar nu mai mult de 7 ani pe poziția de conferențiar universitar,

- în niciun caz nu trebuie să treci de 50 de ani fără a fi profesor universitar.

Cariera academică presupune o  planificare riguroase a pargurgerii tuturor pașilor, care sunt cunoscuți, mai ales ca sarcini ce trebuie îndeplinite pentru a participa la concursuri de promovare, dar mai întâi trebuie să fie create posturile de concurs, ceea ce impune ca activitatea pe care o desfășori să genereze condiții pentru a fi create acele posturi și pentru a fi scoase la concurs, căci nu se întâmplă nimic în cazul în care nu ești apreciat de cei din jur și mai ales de către cei care au în pix decizia.

În concluzie, cariera academică are un parcurs bine definit temporal, ca medii și ca număr de puncte necesar trecerii de la o etapă la alta, fără a se face rabat de niciun fel, căci în mediul academic onoarea este pe primul plan, chiar dacă nu este clamată pe holurile universității sau în sălile de curs și de seminarii.

Oricare dintre noi dacă ia o foaie de hârtie și un pix, își creionează traiectoria și știe ce și cum la fiecare vârstă, cu condiția abordării realiste, clare a potențialului și cu definirea corectă a ipotezelor de lucru.

(26 ianuarie 2025)

Îmbătrânirea academică

 Pe vremea mea și aici mă refer la anul 1970, după terminarea facultății se obținea repartiție guvernamentală și se rămânea în învățământul superior ca asistent universitar stagiar, la 23 de ani. Lucrurile au mers așa și după Revoluția din Decembrie, până când unor bătrânei ramoliți le-a venit ideea creață ca în învățământ să acceadă doar tinerii cu doctorat, adică, cei ajunși undeva la 28 de ani în cel mai optimist scenariu. 
Cei mai buni absolvenți ai facultăților, după terminarea formei de licență și a masterului, merg în producție și acolo iau contact cu mediul de o anumită factură unde banul este esențial și cu mult mai mare decât cel obținut de un pârlit de asistent universitar chiar și cu doctorat. Așa se face că cei mai buni absolvenți ai facultăților rămân în producție, iar în mediul academic nu se mai găsește picior de șef de promoție. Mai mult, de când a fost compromis doctoratul de către plagiatorii-demnitari, foarte mulți dintre absolvenții de master strălucitori, nici nu mai iau în calcul să urmeze un stagiu doctoral, considerând acest lucru ca o mare jignire, că ar fi asociați hoțiilor științifice.
Rezultă cu claritate că ceea ce se întâmplă acum, când un tânăr intră în mediul academic la 28 sau 30 de ani, pe la 35 de ani devine lector, undeva la 40 -45 de ani devine conferențiar, ca profesor să devină în jur de 50 de ani, adică un bătrân fără speranță, chiar dacă totul depinde de el și numai de el, dar suflul și combustibilul ca el să fie făuritor de școală într-un domeniu, este deja epuizat.
Mediul academic este interesant, dar dacă este și atractiv, deja are puterea de a atrage adevărate valori, căci de indivizi mediocri este sătulă lumea până peste cap. Faptul că s-au format adevărate dinastii sau mai corect, familii ca în bănci, ar trebui să dea de gândit. O mai mare flexibilitate n-ar strica și o revenire la forma în care un tânăr absolvent avea posibilitatea de a rămâne preparator sau asistent stagiar în catedră și de acolo să evolueze lângă un mare profesor este o soluție. Numai că nu prea există mari profesori, căci legile au fost date să stimulezenivelul de sub medie și acolo nu se întrezărește nicio perspectivă, căci dacă stai de vorbă cu așa-ziși profesori titrați, se vor tângui că nu trebuie să vină tineri în catedre, că nu știm ce aduce ziua de mâine, de păarcă la venirea lor ca tineri preparatori, nu a existat problema zilei de mâine, numai că cei care i-au adus în învățământ aveau proiecția carierei lor în minte, ceea ce în cazul lor nu o au pentru tinerii de azi.
O mie de ani pace!

(28 iulie 2024)

Tragedia învățământului superior românesc

Acum, mai mult ca oricând, învățământul superior românesc traversează cea mai tragică perioadă a existenței sale. Dacă în vremurile ceaușiste era imposibil de prefigurat o dinamică a catedrelor, departamentele din ziua de azi, în perioada postdecembristă, când nu mai există restricțiile bolșevice și suntem într-o democrație debordantă, în loc să se evolueze, învățământul superior degenerează ireversibil.
Să mă explic un pic.

Pe vremea mea, căci există și o vreme a mea, adică acum 50 de ani, din fiecare promoție erau reținuți în catedre ca asistenți stagiar, tinerii cu medii mari. Tot pe vremea mea, un asistent stagiar avea un salariu de 1.480 lei, iar un profesor universitar avea un salariu de 5.000 lei. Nu oricine în țară avea pe atunci salariu de 5.000 lei. Adică un profesor universitar avea un salariu foarte mare, de invidiat.

Dar să revenim la oile noastre. În catedre existau asistenți universitari stagiari, nu foarte mulți, dar existau. Existau asistenți universitari titulari, destul de multicei. Existau lectori universitari. Numărul conferențiarilor universitari era mai mic decât cel al lectorilor. Numărul de profesori universitari era mic, mic rău de tot. În catedra de Cibernetică Economică de dinainte de 1989, cu un stat de funcțiuni de peste 80 de posturi, erau profesorii universitari MĂNESCU, BULGARU, VASILESCU, DEMETRESCU, SORA, TOVISSI și cam atât. Erau conferențiarii VIȘINESCU, BOLDUR, TREBICI, STĂNCULESCU, DODESCU, BARON C. Restul erau lectori și asistenți. 

În vremurile ceaușiste exista o cât de cât de mare stabilitate și nu se punea problema evoluției unui tânăr care este aduc să lucreze în învățământ, căci de la asistent universitar, existau asigurate condițiile de promovare chiar și până la profesor universitar, deși de la congres la congres al partidului se aștepta să se dea drumul la promovări.

Cine are curiozitatea, să intre pe Internet și să ia departamentele universităților și să vadă că numărul de asistenți este sublim, dar lipsește aproape cu desăvârșire, pentru că:

- salariile asistenților sunt ridicole,

- se impune ca un biet asistent să fie doctor în științe,

- piramida răsturnată îl descurajează pe asistent,

- posturile de profesori sunt ocupate de tineri sub 45 de ani.

Spun că învățământul superior trăiește o tragedie pentru că nu are nicio șansă să asigure continuitatea generațiilor. Este înrădăcinată ideea de a nu aduce tineret pentru că nu se știe ce se va întâmpla cu posturile peste câțiva ani. realitatea este alta, căci orele de seminarii le iau în plata cu ora cei acre sunt deja în departamente. dacă s-ar impune restricții, așa cum avea legea 1/2011, cu siguranță lucrurile ar sta altfel. Nimeni nu spune să se stea pe loc, dar acum universitățile se găsesc exact ca în anii '50 în carese făcuseră marile epurări și fuseseră aduși tineri profesori universitari școliți în URSS, care au făcut ca piramida funcțiilor să se răstoarne și astfel ieșirea pe cale naturală s-ar fi produs undeva după anul 2000. Numai că, imediat după 1990 s-a produs avalanșa de promovări și piramida funcțiilor a deveni un trunchi de piramidă cu baza mare înspre cer, fără asistenți. Sunt tare curios să vedem cum va arăta învățământul superior, când peste 20 de ani vor intra la seminarii niște boșorogi care își vor târî pârțurile, ruginiți și care nu vor ști pe ce lume se află, dar sunt încărcați de diplome, articole ISI, titluri academice, doctorate, abilități și care se vor uita la tinerii studenți ca la niște arătări picate de pe o altă planetă. Ruptura s-a produs deja căci răul cel mare s-a făcut prin barierele artificiale puse în fața tinerilor excepționali, care și-ar fi dorit o carieră academică imediat după terminarea facultății. Cum să mai asiguri acum la 1 profesor universitar 3 conferențiari, la 1 conferențiar 4 lectori, la un lector 5 asistenți? Nici măcar o revoluție globalistă nu va soluționa, căci tinerii globaliști, tot profesori se vizează, chiar și cu teze plagiate, dacă.

(27 ianuarie 2023)

Drobul de sare din mediul academic

Am trăit perioada proastă a regimului BĂDESCU în care au fost blocate intrările absolvenților în universități, pe poziții de cadre didactice de orice nivel. Nici dictatorul Nicolae CEAUȘESCU împreună cu dictatoarea lui muiere Elena nu au blocat intrarea în învățământ a asistenților și lectorilor așa cum s-a făcut în regimul BĂSESCU.
Acum, ca și acum mulți ani în urmă, există voci că nu este bine să fie organizate concursuri pentru venirea tinerilor în catedre, pentru că:
- a scăzut numărul de studenți de la an la an,
- nu se știe dacă i se va asigura o evoluție celui nou venit,
- dinamica disciplinelor depinde de factori demografici.
În acest context, există catedre bătrâne, cu cadre didactice de toate felurile, care au o vârstă înaintată și care au obligația să conducă seminarii de asistent chiar dacă sunt profesori universitari, căci nu există forțe proaspete. Există un dezinteres în a-i apropia pe tineri de departamente și de a accepta ca tinerii să mai aibă un al job, căci salariul de asistent dintr-o universitate este doar un simbol în raport cu ceea ce ei ar câștiga la un al II-lea job în industrie, mai ales dacă vorbim de informaticieni.
Eu cred că există și o lăcomie a celor din departamente, căci venirea unui tânăr înseamnă pentru ei ore mai puține în plata cu ora, deși toți se vaită că se spetesc muncind, dar realitatea este că ținând în disperare ore în plata cu ora, mulți își rotunjesc veniturile din moment ce contracte de cercetare nu au sau proiecte pe fonduri europene câștigate în competiții le lipsesc din portofoliu.

Drobul de sare este în departamente prin gândirea celor care nu acceptă venirea de tineri în învățământ ca asistenți, chiar dându-le posibilitatea fără a-i șicana să aibă un al II-lea job, motivând grija lor pentru o evoluție incertă a tinerilor în condițiile în care contextul de dezvoltare a specializărilor este bântuit de tot felul de fenomene și factori malefici, bizari, necontrolabili și aiuritori. Ei nu se întreabă o clipă că dacă o astfel de gândire tâmpită ar fi avut și cei care i-au adus pe ei în învățământ, cu siguranță ar fi tăiat frunză la câini cine știe pe unde sau ar fi fost milionari în euro din cerșit prin nu știu ce capitală occidentală.

PS: cei care au inventat asistentul universitar doctor ca prim pas în învățământ, au fost preparatori, asistenți titulari, lectori, conferențiari și profesori, făcându-și doctorat în peste 5 ani, chiar chinuit.

(23 noiembrie 2021)