Amnistia și grațierea

Sunt niște realități cutremurătoare cu care societatea românească se confruntă dintre care enumăr:

- lipsa locurilor de muncă;

- nicio preocupare pentru a crea locuri de muncă;

- prețurile prea mici la băutură;

- încurajarea nemuncii;

- lipsa elementelor de reglare;

- legi ineficiente;

- pasivitatea societății;

- sistemul educațional îmbâcsit;

- formele facile de a administra corecții;

- folosirea bugetului fără rost;

- lipsa celor 7 ani de acasă;

- lipsa fricii față de Cel de Sus.

Toate acestea au dus la:

- furturi;

- jafuri;

- ultraj;

- violențe;

- crime;

- accidente.

Nenumărați dintre autorii fărădelegilor înfundă pe bună dreptate pușcăriile.  Absența elementelor de reglare duce la 

- supraaglomerarea pușcăriilor;

- necesitatea alocării de resurse imense;

- obligativitatea de a respecta regulile UE.

În vremurile de demult, pușcăria se făcea la ocnă și respectivilor li se zicea ocnași, se făcea în locuri unde riscurile și munca brută erau pe primul plan și pușcăriașii mergeau la stuf, la cariere de piatră sau la canal. Cu timpul pușcăriașii au fost scoși la munci în construcții, în agricultură sau în transporturi. Societatea avea multe elemente de reglare și chiar și în aceste condiții pușcăriile deveneau neîncăpătoare. În vremea comunismului un singur om decidea amnistia sau grațierea. Eu i-am apucat și pe Gheorghiu-Dej cel care în 1964 i-a amnistiat pe deținuții politici, dar și pe Ceaușescu, cel care a dat un decret chiar de ziua lui în 1988 pentru a amnistia niște pedepse și pentru a reduce alte pedepse. Acum pușcăriile sunt arhipline, nu s-a construit nimic, societatea nu a acționat în niciun fel, vor veni amenzi de la UE și nu este ieșire. Calea cu amnistia sau grațierea nu este acceptată nici de justiție și nici de prezident. Procesele la CEDO curg pentru condiții inumane. Toți ridică din umeri și se fac că nu văd. Că nu avem autostrăzi se datorează exact acestui mod păgubos. Problema există. Ideia este de a enumera soluții. DEÂe a le ierarhiza și de a alege una dintre ele. A nega evidența este o mare eroare. Constrirea de pușcării durează 5 ani. În acești ani nu se vor goli pușcăriile. Cred că o soluție este grațierea unor pedepse care nu se referă la acte decorupție sau la violențe. Eu la viața mea am întâlniti tot felul de oameni dintre care unii:
- spun tot timpul că nu este bine ceea ce faci, dar nu  vin cu o ideie;
- spun tot timpul că nu este bine ceea ce faci, dar   vin cu o ideie;
- spun că nu este bine și tac;
- spun că e  bine și merg mai departe;
- spun că e bine și dau o soluție mai bună;
- nu sunt interesați de nimic;
- critică cu voce tare pe la colțuri deși au avut prilejul de a da soluții.
Amnistia și grațierea sunt concepte de mii și mii de ani și fiecare societate le-a găsit soluție sau le-a pus sub preș până când au răbufnit revoltele în pușcării de nimeni nu mai știa ce să facă. În opinia mea, nu trebuie descoperită apa caldă, ci trebuie văzut cum lumea spălată din vestul Europei a rezolvat problema suprapopulării pușcăriilor. Nu am zis că Amnistia și grațierea sunt soluții, dar la un moment dat când deciziile au fost proaste, acestea devin singurele soluții pentru a iesi dintr-un clinci de necontrolat.

Acum văd că sunt nenumărați care trăncănesc despre amnistie și despre grațiere fără să le cunoască conținutul și macină vorbe pentru a se afla în treabă. Atât.

(18 ianuarie 2017)

Amnisita din 26 ianuarie 1988

Despre decretul de amnistiere nr. 11 din 26 ianuarie 1988 am o amintire ușor comică. Mie niciodată nu mi-a plăcut să port un păr prea mare și mă obișnuisem:

- să umblu cu părul destul de scurt tunc;

- să merg cu capul descoperit;

- ca iarna să port o canadiană subțire;

- să am o geantă banală de umăr.

Așa s-a făcut că arătam într-un anume fel în ziua de 27 ianuarie 1988 când m-am urcat în mașina 331 și o doamnă a zis cu un ton șoptit, dar ferm:

- Feriți gențile!

Privirea doamnei era îndreptată cu subânțelesuri spre mine, un tip tuns foarte scurt, cu cămașă colorată,  descheiată la gât, cu o geacă de-a dreptul primăvăratecă și cu o geantă de umăr neelegantă. Mergând la biroul de la sala 2320 am povestit colegilor și o doamnă care le știa pe toate mi-a zis:

- Mă, Ivanușca, păi tu n-ai auzit că ceaușescu a golit pușcăriile? Așa cum arăți tu de tuns, precis cucuoana aia, a zis că ești unul dintre cei scăpați din pușcărie.

De atunci n-am mai auzit de amnistie. Aud numai că în pușcării condițiile sunt înfiorătoare, că pușcăriile sunt supraaglomerate și că la CEDO țara noastră pierde procese în cascadă. Specialiștii în drept zic că pentru a stăpâni infracționalitatea, se dau pedepse exemplare pentru fapte mărunte. Că pușcăriile de aceea sunt pline cu inși care au furat o pâine sau un salam și au primit niște ani grei de pedeapsă privativă de libertate. Ceea ce se întâmplă acolo este o realitate și așteptarea nu face decât problema să se acutizeze. Trebuie să fie dată o soluție care nu este simplă, dar care trebuie să fie pe etape începutul terminării calvarului celor aflați în detenție. 

În opinia mea, este necesară efectuarea unei analize care să utilizeze baza de date a deținuților. Sunt sigur ca acolo pedepsele sunt codificate și se știe cu precizie numărul violatorilor, numărul criminalilor, numărul hoților de buzunar și tot așa. Pornind de la realitatea exprimată cantitativ se construiește soluția care să ducă la scăderea suprapopulării pușcăriilor. Fără o astfel de analiză, totul este discuție între babe pe malul șanțului.

Dacă se dă o lege a amnisitiei și ea nu este acompaniată de măsuri concrete pentru sprijinirea celor care au beneficiat de ea, în câteva săptămâni pușcăriile se repopulează, cu imposibilitatea de a mai găsi o altă soluție decât construirea de noi pușcării.

La toată lumea îi este frică de amnisierea faptelor de corupție. Cred că în zona corupției se impune mai întâi recuperarea prejudiciilor, care la ora actuală au un ritm foarte scăzut al intrării banilor furați în viteria statului.

Lucrurile sunt foarte complicate. Decretul nr. 11 din 26 ianuarie 1988  a fost dat chiar în ziua când Ceaușescu împlinea 70 de ani de viață și 55 de ani de activitate revoluționară. Până pe 28 octombrie 2032 mai este suficient timp pentru a se găsi cu adevărat soluție și pentru a fi votată o lege a amnistiei, pentru a fi un eveniment în simetrie. Anumite evenimente nu au cum să fie simultane și de aceea nu vor fi, că nu dă bine simultan să fie o comemorare cu o amnisiere.
Amnisita din 26 ianuarie 1988 a golit pușcăriile dar exista decretul 153 care impunea încadrearea în muncă a celor care goliseră pușcăriile. Acum o amnistiere fără măsuri complementare ar fi un lucru rău ca ar închide orice portiță spre o soluție rezonabilă. Fără o analiză adevărată bazată pe date cantitative obținute dina analizele de cod asociate faptelor, totul înseamnă deplasare pe nisipuri mișcătoare. Acum n-au locuri de muncă cei în libertate, căci există 550.000 de șomeri. Dacă mai apar 50.000 de eliberați prin amnistie, lucrurile se complică, mai ales că mulți nu prea sunt calificați.

(10 ianuarie 2017)