Bucureștiul este un oraș cu 2.000.000 de locuitori cel puțin, iar sala ONB are 952 de locuri, iar a se juca spectacole cu casa închisă trebuie să îndeplinească o singură condiție și anume, spectacolele să fie bune, cu interpreți buni și cu producții recunoscute, pentru lucrări artistice renumite.
Și în ziua de joi 13 februarie 2020 sala ONB a fost plină, publicul fiind foarte civilizat, în sensul că nu au foit ambalaje, nu au sunat telefoane, oamenii au venit la timp și și-au ocupat locurile. Lumea nu a fost nerăbdătoare să iasă la pauze. Este același public cuminte pe care îl știu eu dintotdeauna. Am admirat faptul că oamenii vin la operă îngrijit îmbrăcați, lasă hainele la garderobă și în pauze este destul de multă liniște, nu este acel freamăt întâlnit acolo unde sălile au peste 2500 locuri. Spațiile generoase de la ONB fac din pauze locuri unde lumea iese și comentează, dar în liniște.
Am appreciate faptul că publicul bucureștean este disciplinat și nu are manifestări ieșite din comun, deși nu i s-a dat prilejul nici să cadă în extaz, nici să arunce cu ouă clocite spre scenă.
Mi-a atras atenția că atmosfera era cam aceeași din timpul bombardamentelor, în care o lume sărăcită pune țoalele cele mai bune, dar fără strălucire pe ea și merge să se bucure. Nu am văzut lux, nu am văzut sclipire. Bucureștiul lui 2020 este un oraș al lumii sărace, cu oameni triști, care nu etalează nimic, pentru că nu au ce etala. În lipsa unei tradiții spre un standard ceva mai răsărit, publicul de joi 13 februarie 2020 parcă era venit de pe șantiere, pline de noroaie, hainele fiind nu prăfuite, ci ponosite, ca semn al nivelului de trai ajuns sub acea limită a ieșirii la suprafață.
(14 februarie 2020)
