Un nou cult al personalității?

Nu mi-au plăcut niciodată nume de străzi, nume de stadioane, nume de licee, nume teatre date unor persoane încă în viață, cum nu mi-au plăcut de indivizii care își amplasează propriile busturi sau statui în locuri publice sau își publică așa-zisele lucrări în volume numite opere, fără ca acestea să fie nici poezii, nici romane, nici eseuri și nici articole de critică literară.

Ioam considerat niște oameni slabi, mici de caracter, pe toți cei care au acceptat să li se aducă omagii deșănțate, să le fie închinate ode, să fie sărbătoriți cu fast și cu zgomot, adică să se înconjoare de mâncători de c-c-t care nu mai contenesc în a-i ridica în slăvi, construind în acest fel cultul personalității. Aș înțelege cumva dacă li s-ar cere unora să scrie poezii, să facă statui unor puternici ai zilei, dacă și numai dacă ar fi amenințați cu ghilotina, cu ocna, cu execuția în fața plutonului, dar să faci așa ceva din simplă slugărnicie sau pentru un covrig, îmi arată că respectivii nu au caracter.

Să faci erou dintr-un nene cu blugi roșii, este deja o exagerare, din moment ce nenea nu este romancier, nu este istoric, nu este arhitect, nu este fizician, nu este pictor, ci este un biet horticultor care n-a stat o secundă pe ogoarele patriei, mi se pare excentric. Să te mai apuci acum să clădești un cult al personalității, concretizat momentan prin cântece și printr-un miting, deja intră în zona care mie nu-mi place deloc, pentru că noi am avut eroii noștri și a-i amesteca pe DECEBAL, MIRCEA, ȘTEFAN, MIHAI, CUZA, CAROL, cu orice nene sau orice tanti, deja este ceva excentric, mai ales dacă nenea sau tanti trăiesc.




(222 martie 2025)

Cultura compromisului și compromiterea culturii

Toată lumea vorbește că succesul în comunicare constă în a face compromisuri. În opinia mea, există o cultură a compromisului, adică dobândirea de cunoștințe despre compromisuri, despre dimensiunea efectelor și despre costurile pe care le au compromisurile. Un compromis nu se face la întâmplare, ci este bazat pe o serie de cunoștințe care să-l facă realizabil și mai ales, efectiv. Cultura compromisului este dată de totalitatea elementelor pe care le dobândește o persoană studiind cărți, articole, memorii și studii ale unor cercetători, din care rezultă:
- clarificarea conceptelor de bază,
- studierea premiselor unui compromis,
- cuantificarea efectelor pe care compromisul le generează,
- eforturile de a defini un compromis și de a convinge de necesitatea sa,
- construirea de echipe care să definească și să implementeze compromisul.

Compromisul trebuie să fie exact ceea ce în teoria jocurilor este jocul de sumă nulă, adică din cele mai multe părți așezate la masa dialogului, după realizarea unui compromis, nu iese niciodată un singur câștigător, ci toate părțile câștigă puțin, dar câștigă, nu se merge pe ideea că învingătorul ia totul. După realizarea unui compromis, toți sunt învingători. Nu sunt învingători categorici, dar sunt îngingători ceva mai modești, dar per total câștigul este cu mult mai important, decât în cazul unui singur câștigător și a mai multor perdanți.

Compromiterea culturii este o altă poveste. Apare în momentele tulburi ale evoluției societății. Un exemplu care-mi vine mie în minte de compromitere a culturii este obsedantul deceniu, adică, perioada cuprinsă între 1950 și 1959, câcn din literatura română au dispărut nume de referință, au dispărut opere capitale și numeroși intelectuali au fost duși la pușcărie pentru a ispăși pedepse care pentru unii au însemnat sfârșitul, iar pentru alții a însemnat săpături la canal sau tăierea de stuf în condiții inimaginabile. Compromiterea culturii s-a făcut de către trompetele noului regim instalat de tancurile sovietice, prin rescrierea istoriei de către Mihail ROLLER, dar și prin urcarea pe piedestaluri nemeritate a unor poeți precum Alexandru TOMA, Veronica PORUMBACU, Dan DEȘLIU, Maria BANUȘ, dar și a unor prozatori ale căror nume nu mă mai ostenesc să le dau aici, căci nu merită. Să nu credem nicio clipă că a dispărut compromiterea culturii. Umflarea cu pompa în zilele noastre a unor scriitori modești, este semnul clar al acestei compromiteri, căci structura manualelor de literatură română în care geniul eminescian este pus la colț, este o mostră a procesului de compromitere a culturii în ochii tinerei generații. Să pui într-un manual de istorie numele unei știriste alături de BĂLCESCU, Mihai VITEACUL, BÂNCOVEANU, CUZA, BRĂTIANU, dovedește că limitele compromiterii culturii sunt în mișcare.



(29 decembrie 2022)

Filatelia românească în comunism (XX)

Filatelia orientată spre deschidere în comunism a fost limitată de barierele ideologice. Dacă filatelia anilor de început ai democrației populare proslăvea chiar și micii pași făcuți de societate, anii comunismului de după 1975 au excelat în a reflecta în mod constant realizările din țară, ca fiind realizări ale partidului.

Au apărut și alte teme și ceea ce era foarte strâns legat de URSS a început să fie estompat. Nu au mai apărut timbre cu LENIN și cu atât mai puțin cu STALIN. Nu au apărut deloc timbre cu HRUSCIOV, deși acesta a dominat scena politică a URSS între 1953 -1964 și a exercitat multe presiuni asupra celorlalte țări din lagărul comunist. Nici după instalarea lui Leonid BREJNEV nu au apărut timbre cu acesta, deși a stat la putere între 1964-1992, adică  28 ani.

Chiar evenimentele de la noi au căpătat și în filatelie alte conotații. Pe măsură ce s-a produs un oarecare dezgheț în cultură, au apărut timbre cu Titu MAIORESCU, cu Lucian BLAGA, dar și cu Tudor ARGHEZI, scriitor marginalizat o lungă perioadă de timp, datorită articolului Poezia putrefacției și putrefacția poeziei a lui Sorin TOMA, apărut în cotidianul comunist Scânteia.

Și-au făcut loc timbrele dedicate cultului personalității lui GHEORGHIU-DEJ și lui CEAUȘESCU, prin timbre care îi înfățișau pe aceștia. Arta comunistă a fost reflectată copios în filatelie. Au fost promovate opere care reflectau oprimarea țărănimii. Pictorul Octav BĂNCILĂ era omniprezent cu tabloul său 1907, dar pictori contemporani erau prezenți pe timbre cu tablouri care înfățișau țăranii pe câmp, munca la CAP și erau puși pe timbre și pionieri dar și tineri pe șantierele de muncă voluntară. Se schimbase conducătorul, s-a schimbat și optica de a privi exact același eveniment. 

Faptul că au apărut timbre cu nuduri reproduse de pe tablouri ale unor pictori români, faptul că a apărut reproducerea cu ocișorii aceia mari ai copilașului lui ȚUCULESCU, arată că deschiderea din cultură, cu limitele ei recunoscute, s-a resimțit și în filatelia. Când a apărut timbrul despre Marea Unire a fost un eveniment. Până atunci seștia doar despre Unirea lui CUZA și filateliștii știau colița cu acesta din 1984.

(13 iunie 2022)

Maneaua patriotică

Azi 01 decembrie, anul de grație 2021, pe postul Tv Antena 1, la o ediție specială cu Răzvan și Dani, am ascultat două manele, de asemenea, speciale în interpretarea lui Costi IONIȚĂ, MINODORA, CREAM, Diana BUCȘA și JADOR. Versurile sunt bine construite, iar muzica este și ea o construcție solidă, așa cum me-a obișnuit Costi IONIȚĂ, care este un compozitor prolific și de talent.

Se vede că acest Costi IONIȚĂ este mai mult decât compozitor, el este și un excelent manager, căci știe să aleagă soliștii și să facă orchestrația, pentru ca muzica, versurile, vocile să sune foarte bine. Lansarea melodiei, această manea patriotică de ziua națională a României arată că deja vorbim de un marketing muzica-politic valoros.

Manelele patriotice sunt intitulate Mare e lumea și  România mea. Ele au mesaj direct și exprimă, asemeni tuturor cântecelor patriotice care au însoțit istoria noastră, sentimente profunde de iubire față de țară și popor, căci românu-i tare, România-i cel mai sfânt pământ, iar mândria de a fi român este fundamentală.

Sunt prezentate pe fundalul manelei România meafiguri emblematice ale poporului român precum EMINESCU, VUIA, BRÂNCUȘI, POENARU, PAULESCU, BOTEZATU, ELIADE, PANCULESCU, CANTACUZINO, PATZAICHIN, NĂSTASE, HALEP, COMĂNECI, CUZA, Mihai VITEAZU.

(01 decembrie 2021)