Cenzura la români

Românii au o apetență remarcabilă pentru cenzură. Ei nu pot trăi fără cenzură. Cenzura curge prin venele românului. În vremurile comuniste, cenzura era ceva special și a devenit umbrelă pentru cei fără de talent, care justificau trecerea timpului prin literatura de sertar, care nu a existat niciodată, căci cei fără de inspirație erau cei acre se văitau peste tot că lucrează, dar cenzura nu permite publicarea capodoperelor lor nescrise de faăt.
În democrația noastră cea originală sau de cumetrie cum a fost numită metaforic, cenzura s-a dovedit a fi de inspirație occidentală, căci ceea ce s-a zis la centru, trebuia să fie însușit și pe meleaguri mioritice. La un moment dat, în numele democrației și al toleranței, cenzura a luat forme dintre cele mai aiuritoare, căci dacă exista tovarășul DULEA, acum există nenumărați domni DULEA, care mai de care mai DULEA decât DULEA, încât nimeni nu mai pricepe nimic, pentru că dacă înainte de 1989 se știa pe cine să nu superi, acum sunt așa de mulți cei care s-ar supăra, încât cenzura se instalează și pentru cele mai inofensive abordări ale unei probleme. A spune acum ceva ce nu este pe linia propagandei, este cu mult mai grav decât în vremurile de mult apuse. Se vedea de la o poștă că lucrurile nu merg bine, dar era un paznic de far mai mult sau mai puțin blondă care veghea și doar când tartorul a spus chestia cu statul mafiot, s-a vorbit cu subiect și predicat despre statul mafiot. Tot așa a fost și cu statul eșuat. Să nu mai vorbesc despre războiul din Ucraina, când problema teritoriilor nici nu există la București, ca problemă. Doar când se fac transmisii în direct de la Casa Albă, translatorul este obligat să traducă în timp real și așa mai aflăm și noi lucruri care în țările UE nu se spun căci operează tăcerea benevolă. Cenzura este fundamentul manipulării, din moment ce temele se înscriu într-o anumită linie și alte variante nu mai există în afara celei oficiale, preluată mecanic de aparatele de propagandă, prin propagandiști plățiți.


(06 septembrie 2025)

Cenzura comunistă

Eu am trăit vremurile în care cenzura comunistă se manifesta în tot și în toate. Dacă mergeai la o ședință ceva mai importantă și erai ppropus să iei cuvântul, nu vorbeai liber, iar textul pe care-l citeai trebuia văzut de un tovarăș de sus, cum se spunea, tovarăș care musai intervenea tăind anumite pasaje, fie introducând anumite cuvinte care să întărească mesajul. Îmi aduc aminte că am fost pus și eu într-o atare situație și tovarășul care mi-a verificat materialul nu era deloc de sus, ci era un coleg ceva mai în vârstă. Mare mi-a fost mirarea când acel tovarăș a luat pixul și mi-a introdus câteva rânduri dintr-o cuvântare a tovarășei și aici mă refer la Elena CEAUȘESCU. M-a mirat foarte mult că respectivul știa citate din cuvântările acesteia.
Cenzura comunistă avea rostul de a veghea ca textele spuse în public să nu denigreze socialismul, să nu-i critice pe cei acre se aflau în fruntea partidului, să nu proslăvească societatea capitalistă și să nu aducă atingere realizărilor istorice ale partidului comunist, ale luptei clasei muncitoare.
Cenzura comunistă era mai blândă dacă persoana pusă să vegheze la calitatea textelor în raport cu criteriile impuse de partid, era o persoană deschisă la cap sau era de o severitate extremă dacă cel care făcea cenzură era fricos, nu avea cultură și nu înțelegea cum merge societatea.
În epocă se zicea că un tovarăș responsabil cu cenzura, a asistat la o vizionare a unei piese de teatru a cărei premieră trebuia să aibă loc doar peste câteva zile. În timp ce se desfășura acțiunea pisei, tovarășul s-a ridicat intempestiv și a plecat. Artiștii și conducerea teatrului erau siderați, căci de regulă, acolo unde erau chestii neconvenabile, tovarășul cu cenzura intervenea și cerea modificări pe loc sau dacă era un tovarăș care respecta arta, lăsa să continue spectacolul și la final își spunea punctul de vedere, ceea ce însemna că premiera va avea loc sau premiera nu va avea lor, așa cum s-a întâmplat cu spectacolul cu piesa REVIZORUL de la Teatrul BULANDRA. În cazul despre care vorbeam, tovarășul a plecat pur și simplu. Nimeni nu îndrăznea să comenteze în vreun fel. Artiștii s-au oprit. Totul s-a dus pe apa sâmbetei. O actriță cam zbanghie și-a luat inima-n dinți și l-a căutat pe tovarășul cu cenzura, ca să afle că tipul era stricat la stomac atunci când a ieșit din sală și nu avea nicio obiecție. Oamenii din conducerea teatrului paralizaseră parcă la plecarea tovarășului și frica îi făcuse să ia o decizie proastă.
Eu am asistat la vizionarea spectacolului brigăzii artistice de la facultatea de Cibernetică și am văzut cum tovarășul care dădea sau nu dădea verde spectacolului îi oprea pe studenți și despica firul în patru în ceea ce privește mesajele pe care aceștia doreau să le transmită. respectivul era un fricos și jumătate și-i era teamă și de umbra lui, iar cât despre cultură, se vedea că nu avea. Vizionarea s-a repetat de vreo câteva ori, iar spectacolul scădea de fiecare dată, până când a devenit ceva anost, care nici mențiune nu a luat în competiția cu alte brigăsi artistice din ASE, unde la vizionări fuseseră niște tovarăși destupați la minte.
Problema cenzurii a fost extrem de dură în edituri, ai ales la cărțile de poezie și sunt numeroase cazuri în care tiraje întregi au fost topite ca rezultat al deciziei unor tovarăși care identificaseră versuri dușmănoase la adresa partidului, a comunismului sau la adresa însuși a iubitului conducător. Circula în epocă versul Partidul minte luminoasă, iar când se dădea tonul, dirijorul zicea șoptit, dar se auzea de către cei din primele rânduri partidul minte, ceea ce deja întrecea orice măsură.

Mai scăpau de cenzură unele chestii, căci era liber la critică până la ministru, căci erau de criticat moravuri, atitudini potrivnice construirii omului nou și de aceea, apăreau scheciuri moralizatoare în care erau criticate unele carențe de caracter, unele lipsuri din comportamentul oamenilor, dar niciodată nu se ajungea la esența comunismului, la greșelile de sistem, la contradicțiile care au distrus comunismul.

(10 ianuarie 2025)

Examenul de admitere la facultate de pe vremea mea

Pe vremea mea, adică în 1965 mai exact, admiterea la facultate era ceva planificat. Era numai învățământ de stat. Locurile pe care concurau candidații la calitatea de student erau planificate pe universități și în cadrul fiecărei universități erau planificate pe facultăți. 

Pe vremea mea, te înscriai la o singură facultate.

Pe vremea mea, dacă nu intrai la facultatea unde ai dat examen, bye, bye și la anul.

Pe vremea mea, examenul avea probe scrise și probe orale.

Pe vremea mea, nu aveai posibilitatea să dai admitere în aceeași sesiune la mai multe facultăți.

Pe vremea mea,  nu exista glisare spre alte specializări din aceeași facultate.

Pe vremea mea,  nu exista atâta informație câtă există acum.

Pe vremea mea, nu a existat noțiunea de meditații, din mai multe motive, unul că lumea era prea săracă.

Pe vremea mea, ideea era să dau examen și să obțin bursă, altfel părinții nu aveau bani să mă finanțeze.

Pe vremea mea, admiterea era o necunoscută 100% ca subiecte, ca evaluare și ca rezultate.

Pe vremea mea, șansa de a deveni student se crea din anii de liceu prin ceea ce învățasem acolo.

Amintirile mele de la admitere nu sunt deloc vesele, căci eu mă știam un tip realist și comparam ceea ce trebuia să fac la scris sau la oral cu ceea ce făcusem și când auzeam în jurul meu că toți care ieșeau din examen spuneau că făcuseră perfect, mă întristam. Numai că,  cu cei care ziceau că făcuseră perfect, nu m-am întâlnit la deschiderea anului universitar și nici în sălile de curs, ceea ce însemna că respectivii nu știau să se auto-evalueze sau se lăudau în mod gratuit să pară ceea ce nu erau în realitate. Nu am cuvinte să descriu starea în care am fost când mi-am văzut numele în lista studenților admiși la facultate. Meciul era 1 - 0 pentru mine. Câștigasem partida și devenisem student.


(30 aprilie 2023)

Tovarășul DULEA și tovarășa DELIA

Îmi amintesc cu tristețe cum era problema cu cenzura în vremurile comuniste. Îmi venea rândul cumva o dată pe an să fac o informare politică pentru ședințele de partid. Scriam eu ce scriam vreo două pagini extrăgând din ziare ce făcuse CEAUȘESCU și CEAUȘEASCA într-o lună de zile. Erau fraze standard, formulări specifice limbii de lemn. Trebuia ca înainte de ședința de partid, cel ce făcea informarea politică, să treacă pe la comitetul de partid, unde era un tovarăș care citea cele două pagini și unde i se părea lui ceva ce nu era în linia partidului, fie tăia paragraful, fie intervenea cu pixul și făcea completări. Mie îmi plăcea că respectivul știa citate din cuvântările rostite de tovarășa. Le introducea în textul meu, căci avea posibilitatea s-o facă pe verso. Mergeam cu două foi, doar pe o față scrise de mine. Deci cenzura comunistă funcționa și la o amărâtă de informare politică.

Aveam un amic poet și l-am văzut de câteva ori foarte cătrănit. O dată mi-a zis că l-a chemat la gazetă, căci pe vremea aceea erau gazete unde publica lumea proză, poezii, fragmente de roman, unde un tovarăș de la partid, l-a muștruluit în legătură cu o strofă. El mi-a recitat strofa și n-am băgat de seamă să fie ceva subversiv acolo, căci poezia era despre bătrâni și despre satul lor. Nu avea optimism, lumină, voioșie acea poezie, iar strofa incriminată descria cenușiul din acel sat. În presa locală cenzura era la ea acasă.

În presa centrală și în edituri existau indivizi vigilenți care analizau totul. La teatre se organizau vizionări. Au fost situații când spectacole pregătite cu migală au fost interzise, căci la vizionare s-a considerat că sunt nepotrivite, că atentează la valorile eticii și echității socialiste și la morala comunistă. Răspundea de cenzură la cc al pcr, tovarășul DULEA. Când un scriitor era chemat la tovarășul DULEA era de rău. Însemna că volumul său tipărit va fi trimis la topit căci încălca normele trasate prin tezele din iulie 1971.  Lucrurile erau foarte clare și victimele erau sigure. Se știa exact ce nu este voie să se facă, despre ce nu este voie să se scrie. Cine făcea altfel, muncea degeaba, căci produsul nu vedea lumina scenei sau a tiparului și gata.

La finala emisiunii e-UMOR am avut ocazia să văd cum un membru al juriului și aici mă refer la tovarășa DELIA a venit cu elemente de cenzură, spunând exact ca tovarășul DULEA din vremurile comuniste, ce subiecte trebuie și ce teme nu trebuie abordate într-un roast. Am văzut că a fost deranjată de o chestie care o avea pe ea ca subiect. Această persoană nici nu are ce căuta în juriu, căci nu are nicio tangență cu teatrul, cu stand up. Ea este cântăreață. În afară de cântecul ăla cu hai rămâi cu mă-ta, mie nu mi-a plăcut nimic cântat de ea. Nici n-are voce. Am încercat să-i urmăresc un concert la Sala Palatului, dar după trei minute am schimbat canalul. Este obositoare. Tovarășa DELIA nu dorea ca într-un roast să apară vedete răsuflate, să se scrie despre femei cu ochii negrii. Îmi amintesc ce reacție disproporționată a avut bipeda, când un concurent a parodiat melodia Cine m-a făcut om mare. Mi-a adus aminte când la un cenaclu, un nene anonim a făcut o parodie despre un poețel aflat în sală. Tot așa, poețelul s-a dezlănțuit să-l desființeze pe cel care parodiase, făcând poețelul conexiuni aberante cu politica partidului. A fost temperat. Pe tovarășa DELIA n-a temperat-o nimeni. 

Să vină revoluția să ne scape de tovarășa DELIA!

(28 decembrie 2021)