Comunismul și biserica

Statul comunist, ateu prin definiție, a avut o atitudine prostească față de biserică prin acțiuni ferme precum:

- dărâmarea bisericilor;

- închiderea de mănâstiri;

- prigonirea călugărilor;

- forțarea preoților să devină membri PCR;

- interzicerea religiei în școli;

- combaterea Bibliei fără a fi citită;

- interzicerea elevilor de a merge la biserică;

- urmărirea studenților de a nu se căsătorii cu preot;

- filarea ofițerilor de a nu-și boteza pruncii;

- punerea în antiteză a lui Dumnezeu cu Stalin;

- îndoctrinarea maselor împotriva credinței;

- mersul la spectacole păgâne în noaptea de Înviere;

- șantajarea preoților de către securitate;

- întemnițarea fețelor bisericești reprezentative;

- crearea omului nou fără credința în fsinți;

- înmormântarea capilor comuniști fără a fi cu mâinile pe piept;

- transformarea lui Eminescu în poet realist critic.

În realitate și comuniștii cei mai comuniști:

- își botezau copiii;

- se cununau religios;

- roșau ouă de Paști;

- tăiau porc de Crăciun;

- se închinau la necaz;

- spuneau rugăciuni;

- srbau clandestin zilele de sfinți;

- erau îngropați cu preot.

Numai așa se explică faptul că în 23 Decembrie 1989 s-a uitat de tot ateismul comunist, de toate preceptele legate de făurirea omului nou, de tot comunismul cu prostiile lui primitive, înguste și forțate, iar oamenii și-au reluat pe față obiceiurile și tradițiile pe care nu le abandonaseră nicio clipă. S-a trecut în extrema cealaltă, în care oamenii politici, în mod ostentativ participă la marile sărbători religioase, plini de smerenie, făcând cruci imense, deși nu prea sunt puși pe fapte bune nici față de cel de Sus și nici față de poporul pe care se bat cu cărămida în piept că l-ar sluji.

(21 mai 2017)

Comunismul și spectacolele de pe stadioane

Conducătorii comuniști, destul de rupți de realitate credeau că sunt atât de iubiți încât organizau spectacole pe stadioane cu ocazia a diferite aniversări. Oamenii erau chemați la ora 11,00 la instituții. Se pleca la 12 spre stadion. Se ajungea acolo cam pe la 15,00 și se aștepta degeaba pînă la ora 19,00. Pe stadion se făcea repetiții cu panourile, unde niște echipe la comanda unui tip ridicau panouri divers colorate deasupra capetelor. Se formau stema RSR, stema PCR, lozinci, portretul lui Ceaușescu, potretul Elenei, drapelul RSR. Coruri imense de pe teren cântau cântece precum Partidul, Ceaușescu, România, Republic măreață vatră, ăartidul minte luminată și altele. Actori celebri recitau poeme scrise de poeți de curte. Corul Madrigal cânta și el cântece patriotice compuse chiar de Marin Constantin. Echipe imense de dansatori dansau ceva tematic cu șantiere, cu ogoare și cu zidari. Era o mare desfășurare de forțe cam de  două ore. După aceea, în uralele spectatorilor, tovarășii din conducerea de partid și de stat plecau de pe stadion. Spectacolul era transmis în direct la televiziune, iar pbligatoriu, la cererea telespectatorilor se relua. Decă, stând pe stadion de la ora 15,00 până la 21,00 nu exista posibilitatea:

- să se bea apă;

- să se meargă la WC;

- să se miște omul doi pași;

- să se plece afară;

- să se ia o gustare.

După ora 21,00 în afara stadionului se cumpăra bere poloneză, cârnați sau înghețată. Lumea se dispersa repede spre casă să se golească și să se bucure că a scăpat de un alt calvar care părea fără sfârșit.

Într-un an s-a întâmplat să plouă și am rămas acolo nemișcați, iar spectacolul a decurs. O coristă a vrut să scoată umbrela și a venit un tip în costum și i-a smuls-o. Numai conducătorii stăteau sub acoperișul de la tribuna de protocol zero, în timp ce noi eram făcuți ciuciulete. Acolo am observat că aplauzele erau înregistrate și erau amplificate de difuzoare ca să se dea impresia  că iubirea este nețărmurită, ceea ce era cam departe de adevăr, mai ales că celel 4 ore de așteptare erau grele, să nu zic insuportabile. Pentru actori, pentru cântăreți, pentru poeți, în mintea mea era adevărată prostituare, dar ei sunt sigur, se considerat importanți, fericiți și măreți din moment ce erau solicitați să facă ceva acolo și să fie admirați de 100.000 de oameni, dar mai ales de conducătorii de partid și de stat, considerându-se niște aleși ai sorții. Acum mi se face și lehamite să-i văd pe unii dintre ei că strâmbă din nas ccând vorbesc despre acel comunism, din care s-au înfruptat, care le-a dat case, care le-a dat bănuțul și mai ales care le-a dat un anume statut, de care se bucură și acum. Are careva dintre ei curajul să semisiuni cu spectacolele de pe stadioame? N-aș prea crede, că i-ar face de râs.
Comunismul și spectacolele de pe stadioane erau forme complementare ale propagandei jalnice și a lipsei de imaginație. Și azi se poartă acele spectacole. În loc de panouri Gheorghe Flutur a folosit mioare, iar locul stadionului a fost luat de un versant de munte. Și Almășanca a făcut ceva tot în zona Moldovei, cu Nuți ca primadonă, tot o Elenă și ea. Tradiția merge mai departe, căci lecția învățată nu se uită niciodată.

(19 mai 2017)

Comunsimnul propagandiștilor

În orice organizație de partid, un rol covârșitor, dar și cel mai vizibil îl avea departamentul de propagandă. Atunci când era format de oameni cu creierul la ei, cu cultură și mai ales, curajoși,

lucrurile mergeau strună. dacă la propagandă șef era un politruc, iar membri erau oameni fără

pregătire și mai ales fricoși, activitatea de propagandă mergea după șabloane și toată lumea din organizația de partid era nemulțumită. Cenzura cea mai cruntă apărea atunci când cei de la propagandă, de teama de a nu-și pierde scaunele, puneau numai și numai piedici oricui venea cu o inițiativă, oricare ar fi fost aceasta. Am cunoscut inși de la propagandă care erau de o duritate extremă în ceea ce privește analiza pe texte și mai ales în ceea ce privește conținutul, în raport cu cuvântările lui Nicolae Ceaușescu și ceva mai târziu, cu zicerile Elenei Ceaușescu. Propagandiștii aveau talentul extraordinar de a ridica din sprâncene, de a se încrunta și de a pune întrebări care mai de care mai tâmpite, dar  care aveau rolul să-i descumpănească și pe cei mai perseverenți. Ei repetau, asemeni țâncilor care întreabă la nesfârșit cu de ce pentru a se lămuri, exasperându-i pe adulți. Propagandiștii stupizi aveau calitatea de a nega, fără a aduce argumente spunând sec doar că nu este bine sau că nu este partinic. Am văzut propagandiști limitați care:

- au suspendat spectacole;

- au pus sub semnul întrebării poeme de-ale lui Pablo Neruda;

- au inclus în dări de seamă fragmente din cuvântpri pe care ei le memoraseră;

- au criticat teoreme de matematică;

- au încercat pe chirurgi cum să opereze în limina hotărârilor CC al PCR;

- dând sfaturi unor mari actori cum să-l joace pe Ștefan cel Mare;

- comentând pe larg absurdul teoriei relativității;

- disprețuind un computer Sinclair din mâna unui elev de informatică;

- confundând mari poeți români între ei;

- etalându-și necunoașterea de limbi străine ca pe o virtute.

Propagandiștii au fost omniprezenți și toată lumea vedea cum apar în ședințe, fac prezența ca apoi să dispară pentru a face același lucru în mai multe locuri, întrucât ei își doreau să fie în tot felul de comisii și comitete. Când un propagandist lua cuvântul sau conducea o ședință, se identifica acea limbă de lemn perfect lustruită, cu șabloane dintre cele mai penibile, plictisitoare, enervante și plate. Mereu m-am întrebat cum nu fac propagandiștii bătături la fese, cum nu cască acolo la prezidiu. La un moment dat am crezut că ei au ajuns la performanța de a dormi cu ochii deschiși. Am avut multe intersecții cu unii propagandiști și din toate am ieșit destul de șifonat, mai ales că nu sunt un tip fexibil care să spună YES la orice și mai ales să facă orice i se spune spunând în prealabil tot YES sir.
Comunsimnul  propagandiștilor reprezintă un imperiu care a tras sistemul în jos, făcândul din rău, insuportabil, mizerabil și demn de cel mai autentic dispreț. propagandiștii sunt indivizi fără meserie, fără cultură, fără experiență într-un domeniu, fără șira spinării, dar care se scurg asemeni lichidelor, pentru a intra în toate crăpăturile din sufletele șefilor, impresionându-i profund.

(19 mai 2017)