Cine erau turnătorii la securitate?

Ca să stabilim trăsăturile turnătorilor la securitate, nu trebuie să facem studii aprofundate, ci trebuie doar să ne aruncăm privirea în listele celor pe care justiția i-a declarat definitiv că au făcut poliție politică în timpul comunismului. 
În primul rând, turnătorii nu erau selectați, ci se ofereau să fie turnători pentru a obține avantaje.

În al doilea rând, viitorii turnători erau persoane mediocre, fricoase și lașe, fără caracter.

În al treilea rând, turnătorii doreau să suplinească lipsa de performanță prin ajutorul dat de securitate.

În al patrulea rând, turnătorii urmăreau avantaje la locul de muncă, neobținute prin mediocritate.

În al cincilea rând, turnătorii aveau darul voluntariatului în elaborarea delațiunilor.

În al șaselea rând, niciun turnător nu a avut niciodată o sclipire în plan profesional.

În al șaptelea rând, turnătorii aveau ținte precise, urmărind distrugerea adversarilor profesionali.

În al optulea rând, turnătorii își defineau strategii de evoluție individuală mai ales în plan material.

În al nouălea rând, turnătorii au generat un proces inflaționist, cu informații redundante, balast.

În al zecelea rând, mulți turnători erau atât de proști, încât nici securitatea nu avea ce face cu ei.

În al unsprezecelea rând, niciun turnător nu recunoaște cât de mult rău a făcut și se crede nevinovat.

Cei 25 Km de dosare ale securității nu s-au scris singure. Numai dacă luăm numele conspirative ale turnătorilor vedem ușurința cu care ei au acceptat acele nume PETROV, DANA, SANDA, MANOLE, DOBRESCU, CRISTIAN, PETRESCU, MARIA, ANTON, SASHA, TRAIAN, CAMIL, nu arată inteligență, perspicacitate și nici caracter, ci mai degrabă o cascadă de defecte, dintre care superficialitatea și arivismul sunt pe primul plan. Puneți în dreptul acestor nume conspirative adevăratele nume și veți vedea că este vorba numai de lichele ordinare, jalnice, fără onoare și lipsite de coloană vertebrală.


(26 iulie 2022) 

Orice istorie obiectivă e bântuită de subiectivism

Omul ca animal este subiectiv din toate punctele de vedere. El nu are cum să fie obiectiv, căci toate construcțiile sale se bazează pe felul cum receptează realitatea. Acceptăm că realitatea este una singură. În acest context, fiecare dintre noi fiind o construcție unicat, percepem realitatea cu cele 5 simțuri în funcție de cum sunt construiți senzorii care preiau semnalele ce vin din realitatea înconjurătoare. Ceea ce este sigur se bazează pe faptul că acești senzori nu au variații atât de mari încât să preia diferit semnalele din viața reală. Deci aceleași elemente de realitate sunt percepute de un senzor cam la fel de la o perioadă la alta. Așa se explică faptul că dacă avem în mână o bilă, o simțim mereu la fel, o vedem la fel mereu.

dacă ne apucăm să scriem o istorie, pentru a descrie realitatea nu suntem în stare să facem acest lucru folosind cuvintele. O secundă din viața reală necesită un milion de pagini de text pentru a fi descrisă și tot nu este suficient. Chiar dacă avem cele mai bune intenții, dacă facem o listă cu evenimentele, numai pentru faptul că alocăm descrierii lor spații diferite, introducem subiectivism pentru că:

- importanța este un concept imprecis,

- alocarea de resurse erset relativă,

- scara valorilor este dinamică,

- colectivitățile de evaluare sunt dinamice.

Orice am face, nu vom face o carte de istorie care să mulțumească pe toată lumea, căci doar din faptul că apar noi descoperiri dau uzura morală textului. În plus, cei care scriu capitolele nu știu tot despre subiectul tratat și lipsa de cunoștințe fac din interpretarea realității trecute un mod incomplet, subiectiv de tratare.

(04 aprilie 2021)

A plecat până și Traian....

Mă obișnuisem să-l văd pe Traian pe treptele Muzeului Național de Istorie. Chiar dacă era despuiat sărăcuțul și cu mădularul lustruit, fie soare, fie ploaie, fie ger năpraznic, Traian n-a scăpat o clipă din brațe jivinuța aia despre care se zicea că lupoaică.

Când am trecut azi prin fața clădirii Muzeului Național de Istorie soția mi-a atras atenția că Traian nu mai este acolo. Nici lupoaica nu mai este acolo. A rămas numai locul unde a stat Traian. Este un loc gol și trist, care poartă pașii împăratului care a stat răbdător cât a stat.

Probabil s-a săturat și Traian văzându-ne cârcotași. Probabil n-a mai rezistat. Este și el bărbat și nu rezistă la priviri și gesturi insistente, deși unii au crezut că e un bronz și atât.

A plecat și Traian și ne-a lăsat să ne punem întrebări, neputicioși, triști și cu speranțele sparte și înprăștiate spre cele patru vânturi.

Îmi aduc aminte cum în vremea comunismului sângele revoluționarilor a fost spălat noaptea  pentru dimineața de 22 Decembrie 1989. Slugile regimului de azi, nu au șers urmele celui ce a stat câțiva ani pe trepte așteptând nici el nu mai știa ce, căci podul lui Apolodor de Damasc, căci drumurile din vremurile de demult sunt numai ruine, iar pădurile nu mai sunt.

Istoria are cu el alte treburi și de aceea a plecat. Este probabil să candideze la euoparlamentare în primăvara lui 2019. Nici nu trebuie să ne facem prea mari griji că având noi atâțea stiliști s-o fi găsit deja vreunul care să-i fi dat niște țoale.

(14 decembrie 2018)

Puterea cuvântului rostit

Cuvântul rostit are o importanță cu totul specială, fiind generatorul marilor emoții. El apare sub nenumărate forme din care sunt amintite:
- discursuri înflăcărate;
- vorbe spuse în contextul potrivit;
- versuri recitate emoționant;
- cântece mobilizatoare.
În ziua de  9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu, ministrul nostru de externe, a spus: În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare. Rezbelul între România și Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială.
La  Mărășești s-a spus în bătăliile din 1917: Pe aici nu se trece!
Versurile:
        Este Ștefan. Azi străbate
        Cel din urmă drum prin țară,        
         Dar pe unde trece-acuma,       
Cuvântul rostit are o importanță cu totul specială, fiind generatorul marilor emoții. El apare sub nenumărate forme din care sunt amintite:

- discursuri înflăcărate;
- vorbe spuse în contextul potrivit;
- versuri recitate emoționant;
- cântece mobilizatoare.
În ziua de  9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu, ministrul nostru de externe, a spus: În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare. Rezbelul între România și Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială.
La  Mărășești s-a spus în bătăliile din 1917: Pe aici nu se trece!
Versurile:
        Este Ștefan. Azi străbate
        Cel din urmă drum prin țară,
        Dar pe unde trece-acuma,
        În măreața zi de vară,

        Plânge dealul, plânge valea,
        Plâng pădurile bătrâne
       Și norodu-n hohot plânge:
      „Cui ne lași pe noi, stăpâne?"
sunt încărcate de emoție și cel ce le rostește cu simțire are adrul de a-l face pe auditor sa simtă măreția istoriei acestui pământ.
Cântecul  Noi suntem români în interpretarea lui Furdui Iancu înseamnă extraordinar de mult pentru întreaga suflare a acestor meleaguri și de aceea spectatorii cântă îm preună cu artistul:
           Hai, români, lumea ne vede,
           România-n noi se-ncrede
           Că de-acum românu-n lume
           Va fi vrednic de-al său nume
            Noi suntem români
           Noi suntem români
           Noi suntem aici

           În veci stăpâni.
Așa cum nu se fac parodii după poeziile lui Mihail Eminescu din respect pentru geniul acestuia, tot așa a fost absolut descalificant gestul nefericitei blonde care a zis spre sfârșit de octombrie 2009 după ce a fost cântată și ultima strofă a superbului cântec în interpretarea lui Gheorghe Turda: Aşa este, noi suntem urmaşii lui Traian, ai lui Traian Băsescu. 
Nu i-ar fi rușine! Cum adică, mă trag eu din așa ceva? Încă mă mai respect.
(18 februarie 2016)