Critica de operă

Nu oricine este în stare să scrie articole despre spectacolele de operă. Am văzut la un teatru de operă niște locuri ocupate de critici care aveau în față partiturile. Ei urmăreau să vadă cum cântă soliștii, dacă respectă partitura. Numai cine știe să citească o partitură va face o cronică bună, căci numai respectivul va cunoaște când solistul a luat-o pe arătură și nu a fost în stare să cânte o anumită notă. Sunt cunoscute situații în care au fost ruinate cariere datorită erorilor de abordare a unor note dificile, pentru care spectatorii plătiseră bilet. La noi aproape că nici nu există critici de spectacole de operă, mă refer la critici autentici, cu greutate, inși care să dea verdicte. Am citit ceva și mi-am dat seama că sunt mai ageamii decât mine, căci întâmplător văzusem spectacolul și dacă eu nu am recunoscut arii celebre și mă refer la opera Faust, nu știu ce a auzit criticul, din moment ce în ziar el a scris la superlativ despre soprană și despre bas.

Acum, mai nou, criticii de operă s-au mutat în televiziuni și prefațează spectacole mari înregistrate cândva sau iau interviuri unor soliști mari care cântă sau unora care au cântat cândva și apoi exemplifică cu fragmente ceva din performanța respectivilor. Mă întristează vorbăria goală a acelor critici, șabloanele și stereotipurile folosite, devenite deja plictisitoare.

Circulă pe Internet o înregistrare a unui spectacol de operă de la ONB, iar o femeie face o prezentare jalnică, enervându-mă nespus de mult, căci nu pune accent pe ceea ce trebuie, ci pe chestii de bucătărie regizorală, care nu interesează pe nimeni. Soluția aleasă e penibilă.

(05 iunie 2023)