Plecarea maestrului

Acum 48 de ani, toamna, am avut ocazia să cunosc un pictor. În vremurile de demult, mi-a fost dat să am ample discuții despre pictură cu maestrul. 

În primul rând, maestrul era un om de mare cultură.

În al doilea rând, maestrul era un om perseverent.

În al treilea rând, maestrul avea un talent viguros.

În al patrulea rând, maestrul termina ce începea.

În al cincilea rând, maestrul avea gust.

În al șaselea rând, maestrul era om de caracter.

În al șaptelea rând, maestrul era un om generos.

În al optulea rând, maestrul avea verticalitate.

În al noulea rând, maestrul era un siflet mare.

În al zecelea rând, maestrul, era un dascăl adevărat.

M-a impresionat cum acest om deși avea o poziție foarte solidă în școala unde era profesor, a mers să-și continue studiile, pentru a deveni absolvent de studii superioare într-o meserie deloc ușoară, căci cei ce redau viață operelor de artă peste care timpul și-a pus amprenta necruțătoare, nu este deloc laîndemâna oricui. După 1989 maestrul s-a dedicat și muncii pentru obște, până când a devenit primar de sector. El a rămas acelaș om distins, creativ, decis, dedicat binelui celor din jur. Maestrul a luptat toată viața lui pentru a-și vedea visul realizat. Visul său a fost acela ca oamenii din jurul lui să fie un pic mai fericiți de la o zi la alta. Au fost multe zile când la început de an i-am făcut urări de bine. Era un lucru pe care eu nu-l fac des, pentru că cei care merită vorbe calde din partea mea sunt extrem de puțini, știut fiind cât de ranchiunos și de pretențios sunt eu cu cei cu care mă intersectez. Maestrul însă, era cel ce merita cu prisosință vorbe frumoase din partea mea. În vremurile de demult când eu aveam un șef idiot, mă eliberam de stres prin pictură, iar maestrul era unul dintre cei cu care discutam și-i arătam așa, pe cât îmi permiteam, din producțiile mele, pe care el le analiza îngăduitor și cu discreție îmi dădea unele sfaturi și critica pe care o făcea mă motiva și mai mult. maestrul a fost și dirigintele fiului meu și cu nostalgie îmi aduc aminte de discuția de pe Jepii Mari cu elevul care vorbea despre dirigul lui și am fost uimit de cum gândea un puști acum prin 1977.

Acum sunt trist. Acum sunt foarte trist. E greu să accept o realitate dură, mai ales că timpul trece și zicerea: mă Ivanușca, uite cum ne împuținăm, pe care am auzit-o acum 30 de ani, pe zi ce trece devine o realitate ireversibilă și dureroasă. Dormi în pace, maestre!

(25 octombrie 2018)