Pe Vasile PETROVICI îl cunosc de peste 40 de ani, din vremea când era studentul Facultății de Cibernetică. L-am întâlnit după terminarea facultății la Biblioteca Națională de Programe de la ICI, unde făcea meseria de programator, unde era excelent, așa cum îl știam eu din studenție. După aceea, Vasile PETROVICI a lucrat tot ca informatician, până s-a pensionat.
Am ținut legătura cu el și l-am rugat să-mi pună la dispoziție cărțile scrise de el ca să le citesc și să scriu despre fiecare în parte câte un articol pe blogul meu. În prima parte a lunii ianuarie 2023 am finalizat scrierea și postarea articolelor scrise de mine pe blog. Am discutat cu colecționarul de artă Vasile PETROVICI dacă este de acord să realizăm un interviu. El și-a exprimat acordul și acum Vasile PETROVICI va răspunde întrebărilor mele. Fiecare întrebare a mea este precedată de acronimul II de la Ion IVAN, iar răspunsurile date vor avea în față acronimul VP, de la Vasile PETROVICI.
II: La început, să discutăm despre copilăria ta.
VP: Am avut o copilărie obișnuită, ca a oricărui copil născut la țară, cu un părinte muncitor și celălalt agricultor. Am balansat între casa părintească și cea a bunicii materne care avea grijă de mine peste săptămână. Bunica maternă făcea o cremă grozavă pentru vindecarea „bubelor dulci” care rezultau după prea mult consum de miez de nucă nou. Când o aplicai pe buze grozav te ustura, dar în două zile nu mai aveai nimic. Bunica paternă era la vreo câteva case mai sus, dar pe la ea treceam mai rar. Mai des mergeam când se coceau dudele căci avea un dud la poartă care mă ispitea cu ale sale dude dulci și mari.
II: Spune ceva despre învățătoarea sau învățătorul tău.
VP: Învățătoarea mea se numea Cornelia Dobre, avea doi copii mai mici ca mine, un soţ exigent şi nu era din satul nostru, deci era privită ca o venetică. Avea o viaţă de familie grea. Pentru dânsa şcoala a fost o datorie pe care şi-a onorat-o cu mare profesionalism. Ne lua caietele de teme acasă şi ni le corecta. Aveam oarece teamă când ni le aducea, dar acest mod ne-a format bine pe noi elevii dânsei. Pe atunci (1964) nu mulţi copii de la sat puteau intra la liceu şi cu atât mai greu să facă o facultate. Nu din cauza condiţiilor materiale, ci din cauză că erau consideraţi cu o pregătire slabă. Datorită şi dânsei mulţi am urmat liceul (atât la Oneşti cât şi în întreaga ţară) şi chiar facultatea (eu, DASCĂLU Nicolae, COSTANDIȘ Corneliu, SĂLĂVĂSTRU Maricica etc.). De la celelalte clase numărul de elevi care au urmat facultatea a fost mult mai mic. De la dânsa am învățat modestia, lucru de care am fost conștient mai târziu. Îi port o vie recunoștință și un veșnic respect.
II: În clasele 5 - 8 ai avut profesori. Cum au fost aceștia?
VP: Din clasa a cincea l-am avut ca diriginte pe domnul Croitoru, profesor de franceză, iar în clasa a VIII-a pe domnul Petru STICLARU, profesor de limba română. Proaspăt venit în şcoală la noi, profesorul de matematică Mihai PĂTRĂȚEANU, a fost exigent cu noi, ne dădea teme suplimentare de făcut, aveam caiete întregi cu acestea. Era o întrecere între câțiva elevii în rezolvarea problemelor de la Gazeta matematică şi apoi mândria de a apărea numele nostru şi şcoala la sfârşitul revistei. Cred că şi domnul Pătrăţeanu se bucura de acest lucru. Cu aceste eforturi făcute de profesorii mei nu a trebuit să fac meditaţii pentru a intra la liceu. Nu am fost bun la sport şi nici nu pot să spun că l-am simpatizat pe domnul profesor Păcuraru, al acestei discipline, chiar dimpotrivă. În clasele 5-8 am avut mulți profesori, tot atâți câte discipline am studiat. Pe toți i-am respectat iar de la unii am învățat mai mult decât materia pe care o predau.
Mi-a plăcut să fac fotografii. Părinţii îmi cumpăraseră un aparat de fotografiat Smena când eram în cursul secundar la Şcoala generală. Şcoala avea un laborator foto pe care domnul RĂILEANU Valeriu, director al şcolii, îl folosea. Cu fiul dânsului, Dan, am făcut multe poze alb-negru, care erau cele obişnuite la acea vreme. Pozele color erau o raritate. Ce mai munceam noi să developăm filmele, să le uscăm apoi să facem poze, mărind filmele cu aparatul Krokus, să punem hârtia la developat, fixat şi apoi uscat ca în final să o tăiem cu zimţi şi să vedem ce poze „grozave” am realizat.
Domnul RĂILEANU, care era profesor de biologie în ciclul II (clasele V-VIII) m-a rugat odată să-l însoţesc pe Balica – zonă deluroasă din aria comunei noastre – să culeagă nişte plante pentru un ierbar necesar tezei dânsului de doctorat. L-am însoţit şi din discuţiile pe care le-am avut o frază m-a marcat, pot spune pentru toată viaţa „Să nu faci lucruri minore, care îţi fac plăcere acum şi-ţi ocupă tot timpul, ci lucruri cu bătaie lungă care o să-ţi folosească şi mai târziu”.
II: Care au fost disciplinele care te-au atras?
VP: La toate învățam bine, dar în mod deosebit mi-au plăcut matematica și fizica.
II: Să ne spui ceva și despre anii de liceu.
VP: Voiam să fac un liceu de electronică. Îmi plăcea și mă atrăgea această specializare. Am scris la ziarul Scânteia tineretului și dânșii mi-au răspuns că la Iași este un liceu cu acest profil. Plecat la Iași, cu tata, odată ajunși la poarta acestui liceu am aflat că nu se înscriu decât elevi din județul Iași. Am luat ziarul Informația Iașului și am văzut că se primesc elevi din orice județ la Liceul de prelucrare automată a datelor. M-am sfătuit cu tata și el a spus dacă asta îți dorești și crezi că ești capabil dă examen la acest liceu. Examenul a fost destul de complex. Primele trei probe erau eliminatorii (de atenție distributivă, de memorie și de logică). Au picat mulți la aceste probe din cei înscriși. Apoi au urmat probele orale și scrise la matematică și fizică și oral la limba română. Am intrat cu a doua medie 9.50, care o aveau câțiva elevi. În liceu am învățat la toate materiile, cum eram învățat din școala generală, dar mi-au plăcut în mod deosebit disciplinele: scheme logice, programare în COBOL, programare în FORTRAN, matematica, fizica și apoi organizarea întreprinderilor, economie politică. Nu aveam proprii profesori la toate disciplinele, unii erau specialiști de la Centru teritorial de calcul Iași, care știau meserie nu glumă, alții erau cadre didactice la Universitate. Nici clădirea în care am învățat nu era proprietatea liceului ci a Facultății de Arhitectură. Am stat la cămin cu studenții de la Facultatea de Științe Economice în Copou. După mulți ani s-a construit clădirea liceului și cea a internatului său. Eu am fost a doua promoție a acestui liceu. Gândirea mea, ca elev, a fost următoarea: să învăț foarte bine astfel încât chiar de nu voi intra la facultate să știu să programez foarte bine și să pot muncii într-un centru de calcul.
II: Pentru tine liceul a fost ca în poezia lui BACOVIA? Cum te-a format pe tine liceul?
VP: Bacovia spunea în prima strofă:
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele –
Pedanţi profesori
Şi examene grele...
Şi azi mă-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele!
Nu pot spune că liceul a fost „cimitir al tinereții mele”. Profesori pedanți (Cu pretenții de erudiție și de competență deosebită; minuțios peste măsură - conform DEX) am avut, cam la toate disciplinele, iar tezele erau destul de grele mai ales la materiile de specialitate. La vremea aceea erau doar cinci licee de informatică în România. Liceul m-a învățat rigoarea, să gândesc logic și să duc la bun sfârșit lucrurile începute.
II: După examenul de bacalaureat ai dat examen la Facultatea de Cibernetică. Spune-mi, te rog, cum ai făcut alegerea? În ce a constat examenul de admitere?
VP: Ținând cont că nivelul superior de studii pentru un absolvent de liceul de informatică era Facultatea de Cibernetică aceasta alegere a fost ceva natural. Nu știu dacă în 1976 exista Facultate de Informatică. Examenul de admitere a constat din probe scrise la matematică, fizică și o probă la alegere, tot scris, iar acesta pentru mine a fost programarea calculatoarelor.
II: Cum a fost trecerea de la liceu la învățământul superior, de la viața de elev, la viața de student?
VP: Trecerea a fost intermediată de nouă luni de armată la Caracal la termen redus. După armată deja îmi cunoștream colegii de facultate, de sex masculin. La faculate am fost împărțiți în grupe și au apărut fetele care au dat examen în 1977, noi îl dădusem în 1976. Eram obișnuit cu viața studențească de la liceu, căci așa cum am spus, am stat la cămin cu studenții de la Facultatea de Științe Economice.
II: Știu că ai fost un student foarte bun. Cum au fost anii de studenție? Ce discipline ți-au plăcut? Ai avut modele?
VP: Vă mulțumesc pentru apreciere! Cei patru ani de studenție au fost cei mai frumoși ani ani tinereții mele. Cred că e vârsta la care iei deciziile în cunoștință de cauză. Le ei doar tu fără a gândi altul în locul tău. Mi-au plăcut în mod deosebit disciplinele practice, adică acele de programare precum și unele teoretice (statistică, economie politică). Despre modele pot spune că majoritatea profesorilor îmi erau modele, numesc câțiva: Ludovic TÕVISSI, N. N. CONSTANTINESCU, Ion IVAN, Vasile MACOVICIUC Gheorghe DODESCU. Generația mea a avut o prețuire deosebită pentru cadrele didactice. Erau persoanele care ne formau ca oameni, atât cu învățătură cât și cu povețe de comportament. Admiram, încă din liceu, pe autorii cărților de COBOL și FORTRAN. Cu autorul FORTRAN-ului, domnul Stelian NICULESCU, am fost coleg de serviciu la I.C.I. Vă închipuți ce respect aveam pentru dânsul! Era un om foarte vesel și apropiat de toți colegii săi.
II: Examenul de diplomă. Să ne oprim puțin asupra lui. În ce a constat lucrarea de diplomă? Cine a fost profesorul coordonator? Cum a decurs susținerea?
VP: Lucrarea de diplomă am făcut-o la Întreprinderea de Mașini Grele București, consta în programarea producției și am avut drept conducători pe domnul profesor Ludovic TÕVISSI și contabila șefă a întreprinderii doamna APOSTOLESCU. Susținea a constat în prezentarea unui rezumat al lucrării, de către mine, și apoi comisia mi-a adresat întrebări legate de teză. Am răspuns cât am putut eu mai bine iar dânșii mi-au dat nota zece.
II: Știu că ai făcut cercetare științifică în studenție. Detaliază. Dacă îți mai amintești, am mers împreună la o sesiune națională a cercurilor științifice de la Iași. Cum a fost atunci?
VP: Cred că din anul doi am început această activitate coordonată de domnul profesor Ludovic TÕVISSI. Erau contracte între facultăți și întreprinderi bucureștene. Eu făceam partea de programare la aceste contracte. Cu dumneavoastră am mers la Iași la o sesiune națională a cercurilor științifice. Era un rezultat al muncii cadrelor didactice din facultate și al efortului meu. Mă reîntorceam în orașul în care terminasem liceul și eram, afectiv, destul de emoționat.
II: Cum a fost la repartiție?
VP: Terminând al doilea ca medie – am avut cinci de 9 și restul de 10 la examene – din cei 550 de studenți ai facultății, am putut alege. Am fost prima promoție în care marile orașe erau „închise”, adică nu se mai repartizau absolvenții în unități economice din ele. Am ales Filiala de Rețele Electrice București cu punctul de lucru Buftea. La Buftea am fost doar odată în rest am avut locul de muncă în București, fiindcă cei de la Filiala de Rețele Electrice București aveau nevoie de programatori la nou înființatul compartimentul Centru de calcul.
II: Să discutăm despre tine ca informatician, adică despre Vasile PETROVICI de dinainte de 1989.
VP: Nu am fost un umblăreț, adică nu am schimbat multe locuri de muncă. Am fost programator cu diferite niveluri la Filiala de Rețele Electrice București și Institutul Central de Informatică. Am făcut multe programe și la un loc de muncă și la celălalt ceea ce mi-a atras stima colegilor și șefilor. Programarea am început-o la mașinile de facturat și contabilizat FC-15. Am continuat cu FC-30, BASIC, COBOL, FOTRAN, FoxPro, C, PHP.
II: Să discutăm și despre informaticianul Vasile PETROVICI, cel de după 1989.
VP: Ca informatician am fost la fel ca cel după absolvire. Nu m-am schimbat deloc din punct de vedere al caracterului. Și acum fac programare. Pentru mine programarea nu o fost un chin ci o plăcere, presărată uneori cu satisfacția de a creea aplicații cu impact național și cu utilizatori mulțumiți de cum funcționează ele. După 1989 am revenit la Filiala de Rețele Electrice București care atunci se numea CONEL.
II: Vasile PETROVICI este colecționar de artă. Cum ai început? S-o luăm sistematic, de la achiziționarea primei lucrări, până la ceea ce ești în ziua de azi.
VP: E o cale de 30 de ani. Era în vara lui 1993. Îmi plăceau de mult tablourile dar nu reușisem să cumpar nimic valoros. Soția mai cumpărase înainte câteva de la un amator. Întâmplarea fericită a făcut să am ceva bani și voiam să cumpăr un „obiect” care să rămână. Am mers la câteva galerii de artă și m-am oprit la „Căminul Artei” unde expunea pictorul Vasile ROTARU. Mi-a plăcut în mod deosebit o iarnă. Albastrul cu albul murdar dădea o combinație interesantă. Galerista Adriana Niculescu m-a întrebat dacă vreau să cumpăr ceva și i-am răspuns că aș fi interesat. Mi-a spus un preț care nu mi s-a părut prea mare, mai ales că se încadra în banii pe care îi aveam. Dânsa m-a sfătuit să mai iau încă un tablou că așa ar fi mai bine. Și la acestă propunere am răspuns afirmativ. După ce mi-a comunicat prețul la amândouă (tablourile reprezentau unul o iarnă și celălalt o primăvară) am hotărât să vin a doua zi cu banii și să le iau. Banii i-am dat a doua zi dar tablourile le-am ridicat la închiderea expoziției. Eram tare nerăbdător să ajung acasă și să le pun pe pereți. Inițial ele au stat în sufragerie de o parte și de alta a unei uși înalte de trei metri, „Iarna” în dreapta și „Primăvara” în stânga. Când intrai în sufragerie de pe hol dădeai cu ochii de „Iarnă” și apoi de „Primăvară”. Mi-au produs multă bucurie uitându-mă la ele, mai ales când eram obosit. Spre sfârșitul verii aceluiași an tot la galeria „Căminul Artei” expunea pictorița Coca Mețianu. Din galerie mi-a plăcut în mod deosebit un portret al mamei dânsei. Era superb realizat pe tonuri de verde. Deja o cunoșteam pe galeristă și am întrebat-o cât costă. Mi-a spus un preț care depășea salariul meu pe un an (peste ani acest tablou a ajuns în colecția mea). Am renunțat, pe moment, dar am revenit la galerie și cu acea ocazie am cunoscut-o pe doamna Mețianu. Dânsa m-a întrebat de ce-mi place pictura, dacă cu adevărat o iubesc. I-am dat răspunsurile la problemele ridicate și apoi mi-a zis că mai are și alte tablouri decât cele expuse. După câteva zile am revenit la galerie și mi-a arătat un peisaj și niște anemone pe fond albastru deschis. Am întrebat de preț și deși nu aveam banii mi-a convenit. Am ales anemonele, căci veneau mai mult pe sufletul meu, i-am dat un aconto rămânând ca după două săptămâni să aduc și restul și să iau tabloul.
Au trecut trei ani. Într-o după amiază când m-am întors de la serviciu, am deschis televizorul pe TVR2 și am prins un final de emisiune culturală unde era prezentată revista PRO ARTE a Societății Colecționarilor de Artă din România (S.C.A.R.). Atunci mi-a mijit în gând ideea să devin colecționar (deși aveam doar trei tablouri). Peste câteva săptămâni, într-o duminică, am făcut o vizită la Muzeul Dumitru MINOVICI de la fântâna Miorița. Am admirat valorile artistice strânse de acest domn Dumitru MINOVICI (tablouri, tapiserie, cărți, vase, ceramică, podoabe de vânătoare etc.). Pe o masă am văzut și revista PRO ARTE din 1995. Am rugat-o pe doamna ce mi-a deschis ușa muzeului să mă lase să o consult. M-a lăsat. Am frunzărit-o și apoi mi-am notat numărul de telefon al domnului Vasile PARIZESCU, președintele S.C.A.R. După vreo câteva zile i-am dat un telefon, i-am spus că am văzut emisiunea la televizor, că am luat numărul dânsului de telefon din revista PRO ARTE și că aș vrea să devin și eu membru S.C.A.R. Dânsul mi-a vorbit cu o vădită reținere, spunându-mi că pentru a deveni membru S.C.A.R. trebuie în primul rând să-ți placă arta, să ai ceva colecționat (tablouri, ceramică, covoare, monede, cărți rare etc.) și să ai recomandarea a doi colecționari deja înscriși în Societate. Prima condiție o îndeplineam (deși era mai greu de verificat), a doua oarecum (aveam doar trei tablouri) și a treia cădea de la sine căci nu cunoșteam nici un colecționar din S.C.A.R. În finalul discuției, domnul PARIZESCU îmi propune să merg la dânsul acasă marțea următoare (marțea avea dânsul ziua dedicată S.C.A.R.). Am discutat despre artă, ce tablouri am, de ce vreau să devin colecționar etc. În final mi-a spus să vin marțea viitoare cu două fotografii tip pașaport și banii pentru cotizație. Am fost foarte bucuros de izbânda mea.
În mai 1997 am început să fac un site de pictură românească contemporană pe Internet. Am început cu doamna MEȚIANU și apoi cu pictorii Angela POPA-BRĂDEAN, Traian BRĂDEAN, Dan CONSTANTINESCU, Corneliu IONESCU, Bălașa IONESCU, Sorin IONESCU, Mariana PALEA, Marcel CHIRNOAGĂ, Vasile PARIZESCU, Vasile ROTARU, George RĂDEANU, Nicolae HILOH, Petru DAMIR, Ion POPESCU-NEGRENI, Constantin DARADICI; sculptorii Vasile ACIOBĂNIȚĂI Ana CORDONEȚ, Ion LUCIAN MURNU și Gheorghe D. ANGHEL și 3 pictori de icoane Valeriu STOICA, Elena CONSTANTIN, Floriana HRISTUDOR HILOHI. Așa am cunoscut mulți pictori, pictura și atelierele lor.
De asemeni am „devorat” multe pagini de literatură despre artă și încă mai am multe de citit. Mi-am cumpărat o mulțime de cărți de artă și merg regulat la expoziții, în ateliere de artiști și în colecții particulare. Cred că am realizat ceea ce spunea criticul de artă Petre OPREA: ca să ai o bună educație a ochiului trebuie să vezi o sută de mii de tablouri.
Continui să achiziționez și alte tablouri (pictură și grafică), să mă bucur de fiecare lucrare, să creez animozități din cauza cheltuielilor cu arta, dar ce să-i faci… colecționatul e boală grea. La început te bucuri că ești stăpânul colecției dar de la un moment dat colecția te stăpânește pe tine.
M-am cam lungit…
II: Te-ai împrietenit cu unii dintre cei de la care ai achiziționat lucrări. Ce a însemnat pentru colecționarul de artă Vasile PETROVICI cunoașterea acelor artiști?
VP: A însemnat pătrunderea într-o altă lume, cea a frumosului și parcurgera unei alte facultăți aceea a artelor frumoase. La vizitele făcute dânșilor, în atelier, discutam despre artă. Aceste discuții erau adevărate cursuri de artă.
II: S-o luăm pe rând. Spune-ne povestea cunoașterii lui Ion POPESCU-NEGRENI.
VP: Povestind domnul PARIZESCU despre pagina sa de Internet domnului Ion POPESCU-NEGRENI acesta a dorit să mă cunoască aşa că am fost la atelier la dânsul. Îl avea în piaţa Mihail KOGĂLNICEANU la etajul şapte, atelier mare, spaţios unde erau o mulţime de tablouri (150-200). Acest fapt se întâmpla la începutul lui 1998.
II: Spune și povestea cunoașterii lui Marcel CHIRNOAGĂ.
VP: În primul trimestru al anului 1998 am primit vizita, la serviciu, a domnului Vasile PARIZESCU şi a domnului Marcel CHIRNOAGĂ. Veniseră să vadă cum a ieşit pagina de Internet a domnului Vasile PARIZESCU şi după ce s-a convis şi-a dorit şi dânsul una. Atunci lucram la Institutul Central de Informatică – Biblioteca Națională de Programe.
II: Dar povestea cunoașterii lui Mihai SÂRBULESCU care este?
VP: Pe pictorul Mihai SÂRBULESCU l-am cunoscut în 2005 când a venit să-mi vadă colecţia împreună cu pictorul Horea PAȘTINA. I-am spus că îi prețuiesc opera și că mi-aș dori lucrări de la dânsul.
II: Despre ceilalți artiși ale căror opere sunt în colecția ta, ce ne spui?
VP: Toți au fost (căci unii nu mai sunt printre noi) sau sunt minunați, le prețuiesc opera, merg în atelierele dânșilor și caut să mă răsplătesc pentru clipele de bucurie pe care le am admirând operelor dânșilor, făcându-le expoziții, cărți și albume.
II: Să trecem acum la a doua latură a muncii tale, la scrierile despre artiștii și operele lor pe care le ai tu în colecție. Cum ți-a venit ideea de a scrise acel ciclu de cărți cu titlul generic De vorbă cu…
VP: Eram în atelierul domnului Marcel CHIRNOAGĂ și dânsul comenta un articol scris despre opera sa. Erau pasaje paralele cu realitatea și domnul CHIRNOAGĂ se amuza. Atunci mi-a venit ideea de a face o carte-interviu cu opiniile autorului despre viața și opera sa. L-am întrebat dacă e de acod cu acest lucru și dânsul a răspus că da. Odată apărută cartea De vorbă cu Marcel CHIRNOAGĂ ea constituia un model pentru ceilalți artiști. Le-o arătam și le spuneam ce doresc să fac cu privire la prezentarea vieții și operei dânșilor.
II: Am lăsat mai la urmă Dicționarul colecționarilor de artă din România. Care a fost geneza acestei lucrări?
VP: În literatura de specialitate românească nu era scris așa ceva. Îmi doream să existe o carte care să reunească majoritatea colecționarilor de artă din România. Am început să gândesc ce informații aș dori să apară la descrierea unui colecționar și am povestit criticului de artă Petre OPREA despre acest proiect. M-a încurajat de la prima discuție. Am hotărât să trec în dicționar numai acei colecționari care au cel puțin o referință bibliografică cu apelativul colecționarul X. Am început să adun bibliografie. Domnul OPREA mi-a completat-o cu multe cataloage de expoziții. Am făcut o primă variantă pe care i-am arătat-o apoi din discuții a reieșit că trebuia să mai adaug ceva informație la colecționar. Am refăcut materialul. Am avut opt iterații până a ajuns la forma care a fost tipărită. Am discutat despre dicționar și cu domnul Mihai OROVEANU, care era directorul Muzeului Național de Artă Contemporană, și care îmi spunea la telefon că este foarte ocupat și că-mi acordă doar trei minute pentru întâlnire și apoi rămâneam câte două-trei ore la discuții. Sesizându-l că au trecut cele trei minute îmi spunea că-i face plăcere ce discutăm. Dânsul mi-a oferit poze din interiorul unor colecții care au fost reproduse în dicționar.
Dicționarul colecționarilor de artă din România se află acum în bibliotecile marilor muzee din lume: Prado (Madrid), Uffizi (Florența), Victoria și Albert (Londra), Rijksmuseum (Amsterdam), Ermitaj (Sankt Petesrburg), lucru care se poate verifica în cataloagele electronice ale acestor biblioteci.
II: Te-a ajutat profesia ta de informatician în realizarea acestei lucrări?
VP: Fără doar și poate. Mi-am făcut programe care inserau colecționarul la locul său (care erau ordonați alfabetic) și artiștii din colecție la locul lor. Fără programe timpul de realizare ar fi fost mult mai mare și probabil apăreau și erori de ordonare dacă lucram doar manual.
II: Ce ecou a avut apariția acestei cărți?
VP: Unii specialiști au primit-o cu entuziasm. Este o carte tehnică care ajută să identifici rapid un colecționar și apoi artiștii care-i are în colecție. Au fost și voci împotriva ei, ca la orice lucare de acest gen.
În anul 2016, Dicționarul colecționarilor de artă din România, a fost ales de International Institute for Bibliography in Historical Science între cele 10.000 de cărți și articole considerate ca fiind cele mai relevante din lume, publicate în anul 2011. Acest lucru îl face din 1926, eu apărând în volumul 80. International Institute for Bibliography in Historical Science face și astăzi această activitate de selecție.
II: Eu am parcurs cărțile pe care tu ai avut amabilitatea să mi le dai să le citesc și am scris despre ele. Ele reprezintă un efort foarte mare de a le compune și de a face documentație. Există la ora actuală unele rețineri ale colecționarilor, dar viitorul va produce mutații fundamentale, mai ales datorită digitalizării și dezvoltării de muzee și expoziții virtuale. Cum vezi toate aceste transformări?
VP: Vă sunt recunoscător pentru ce ați scris despre cărțile mele! Din punct de vedere al arhivisticii și experimentului digitalizarea va avea un rol esențial pentru muzeele actuale (arhivarea) și artei virtuale. Există și muzee virtuale. Nu pot, însă, să-mi imaginez dispariția emoției ce o trăiești atunci când ești în contact nemijlocit cu opera de artă, față de atunci când o privești pe calculator. Sunt și rămân un conservator în ceea ce privește opera de artă (tablou, sculptură), vreau să o văd în realitate.
II: Am apreciat la tine arta de a pune întrebări scurte care necesită răspunsuri lungi, lămuritoare, ceea ce este esențial pentru autorul care dorește să lase să se prezinte artistul însuși, prin răspunsurile pe care le dă. Cum ai reușit acest lucru?
VP: Am reușit făcându-mi un plan dinainte de a merge la interviu. Interviurile au fost succesive pe parcursul câtorva luni pentru a realiza cărți din ciclul De vorbă cu… Multe întrebări au derivat din răspunsurile date la întrebarea anterioară de către cel intervievat. Și apoi îi cunoșteam destul de bine pe cei intervievați, stătusem în preajma lor cel puțin zece ani.
II: Cunoști lumea pictorilor și graficienilor. Ce ai acum pe masa ta de lucru?
VP: Sunt câteva proiecte (carți) în care am avansat în procente diferite. Cel mai înaintat este cel intitulat Marcel CHIRNOAGĂ – 1000 de lucrări de grafică, o carte care are ambiția de a reda o treime din creația marelui gravor român. Nu știu dacă voi reuși să adun cele 1000 de lucrări, este foarte dificil să le găsești. Un alt proiect este De vorbă cu Virgiliu PARGHEL. Să sperăm că după ce le voi aduce la stadiul de bun de tipar să găsesc și banii pentru tipărire.
II: Ce muzee ai vizitat?
VP: Am vizitat muzee de artă atât din țară (35) cât și în străinătate (105). În țară am vizitat cam toate muzeele de artă din capitalele de județ iar din cele 105 din străinătate amintesc: Luvrul (Paris), Prado (Madrid), Ermitaj (Sankt Petersburg), Rijksmuseum (Amsterdam), National Galery (Londra), Kunsthistorichemuseum (Viena), Uffizi (Florența), Tretiakov (Moscova), Pușkin (Moscova), Di Brera (Milano), Vatican (Roma), Victoria și Albert (Londra) - muzee cu artă clasică și modernă. Dar am vizitat și Centrul Pompidou (Paris), Tate Modern (Londra), Garaj (Moscova), Erarta (Sankt Petersburg), MUMOK (Viena), Reina Sofia (Madrid), Cobra (Amsterdam), Pinacoteca de Artă Modernă (München), Peggy Guggenheim (Veneția), Fundația Joan Miró (Barcelona), Fundația Antonio Tàpies (Barcelona) - muzee care au cu preponderență artă contemporană. Am vizitat, dar mult mai puține, muzee cu alte specializări: a plicului, a filmului, a fotografiei, a sticlei etc.
II: Cum ți se pare piața operelor de artă de la noi?
VP: Este o piață ce se dezvoltă. Oricum nu putem avea o piață de artă ca cei care au început-o la 1776 (Cristie’s) sau 1744 (Sotheby's).
II: Se vorbește foarte mult despre nivelul nostru de cultură. Cum vezi că se face educația prin artă a tinerei generații?
VP: În școală puțin sau deloc. În particular, sunt copii care au acumulat mult în acest domeniu.
II: Te-a ajutat informatica în demersul tău prin lumea oamenilor de artă?
VP: Sigur ca da, cu logica sa… dar uneori e bine să o uiți și să dai frâu liber visării.
II: Ce preocupări are acum Vasile PETROVICI, informaticianul? Dar colecționarul de artă Vasile PETROVICI?
VP: Cum spuneam mai sus încă mai programez. Ca și colecționar mi-aș dori să pot scrie cât mai multe cărți în care să transmit generațiilor viitoare bogăția de informații artistice a perioadei ce o trăiesc și să mă bucur de alte lucrări de artă.
II: Cum te vezi peste 10 ani?
VP: O persoană de 75 de ani care iubește arta, care nu-și ponegrește vremea când lucra, care își aduce aminte cu plăcere de vremea școlii generale, liceului și facultății cu tot ce era bun în ea, cu respect pentru cadrele didactice care s-au ostenit să-l învețe carte, care citește mult, atât beletristică cât și cărți de artă, care vizitează muzee și expoziții atât în țară cât și în străinătate și… cu bucuria că mai trăiește.
II: Cum a fost trecerea de la liceu la învățământul superior, de la viața de elev, la viața de student?
VP: Trecerea a fost intermediată de nouă luni de armată la Caracal la termen redus. După armată deja îmi cunoștream colegii de facultate, de sex masculin. La faculate am fost împărțiți în grupe și au apărut fetele care au dat examen în 1977, noi îl dădusem în 1976. Eram obișnuit cu viața studențească de la liceu, căci așa cum am spus, am stat la cămin cu studenții de la Facultatea de Științe Economice.
II: Știu că ai fost un student foarte bun. Cum au fost anii de studenție? Ce discipline ți-au plăcut? Ai avut modele?
VP: Vă mulțumesc pentru apreciere! Cei patru ani de studenție au fost cei mai frumoși ani ani tinereții mele. Cred că e vârsta la care iei deciziile în cunoștință de cauză. Le ei doar tu fără a gândi altul în locul tău. Mi-au plăcut în mod deosebit disciplinele practice, adică acele de programare precum și unele teoretice (statistică, economie politică). Despre modele pot spune că majoritatea profesorilor îmi erau modele, numesc câțiva: Ludovic TÕVISSI, N. N. CONSTANTINESCU, Ion IVAN, Vasile MACOVICIUC Gheorghe DODESCU. Generația mea a avut o prețuire deosebită pentru cadrele didactice. Erau persoanele care ne formau ca oameni, atât cu învățătură cât și cu povețe de comportament. Admiram, încă din liceu, pe autorii cărților de COBOL și FORTRAN. Cu autorul FORTRAN-ului, domnul Stelian NICULESCU, am fost coleg de serviciu la I.C.I. Vă închipuți ce respect aveam pentru dânsul! Era un om foarte vesel și apropiat de toți colegii săi.
II: Examenul de diplomă. Să ne oprim puțin asupra lui. În ce a constat lucrarea de diplomă? Cine a fost profesorul coordonator? Cum a decurs susținerea?
VP: Lucrarea de diplomă am făcut-o la Întreprinderea de Mașini Grele București, consta în programarea producției și am avut drept conducători pe domnul profesor Ludovic TÕVISSI și contabila șefă a întreprinderii doamna APOSTOLESCU. Susținea a constat în prezentarea unui rezumat al lucrării, de către mine, și apoi comisia mi-a adresat întrebări legate de teză. Am răspuns cât am putut eu mai bine iar dânșii mi-au dat nota zece.
II: Știu că ai făcut cercetare științifică în studenție. Detaliază. Dacă îți mai amintești, am mers împreună la o sesiune națională a cercurilor științifice de la Iași. Cum a fost atunci?
VP: Cred că din anul doi am început această activitate coordonată de domnul profesor Ludovic TÕVISSI. Erau contracte între facultăți și întreprinderi bucureștene. Eu făceam partea de programare la aceste contracte. Cu dumneavoastră am mers la Iași la o sesiune națională a cercurilor științifice. Era un rezultat al muncii cadrelor didactice din facultate și al efortului meu. Mă reîntorceam în orașul în care terminasem liceul și eram, afectiv, destul de emoționat.
II: Cum a fost la repartiție?
VP: Terminând al doilea ca medie – am avut cinci de 9 și restul de 10 la examene – din cei 550 de studenți ai facultății, am putut alege. Am fost prima promoție în care marile orașe erau „închise”, adică nu se mai repartizau absolvenții în unități economice din ele. Am ales Filiala de Rețele Electrice București cu punctul de lucru Buftea. La Buftea am fost doar odată în rest am avut locul de muncă în București, fiindcă cei de la Filiala de Rețele Electrice București aveau nevoie de programatori la nou înființatul compartimentul Centru de calcul.
II: Să discutăm despre tine ca informatician, adică despre Vasile PETROVICI de dinainte de 1989.
VP: Nu am fost un umblăreț, adică nu am schimbat multe locuri de muncă. Am fost programator cu diferite niveluri la Filiala de Rețele Electrice București și Institutul Central de Informatică. Am făcut multe programe și la un loc de muncă și la celălalt ceea ce mi-a atras stima colegilor și șefilor. Programarea am început-o la mașinile de facturat și contabilizat FC-15. Am continuat cu FC-30, BASIC, COBOL, FOTRAN, FoxPro, C, PHP.
II: Să discutăm și despre informaticianul Vasile PETROVICI, cel de după 1989.
VP: Ca informatician am fost la fel ca cel după absolvire. Nu m-am schimbat deloc din punct de vedere al caracterului. Și acum fac programare. Pentru mine programarea nu o fost un chin ci o plăcere, presărată uneori cu satisfacția de a creea aplicații cu impact național și cu utilizatori mulțumiți de cum funcționează ele. După 1989 am revenit la Filiala de Rețele Electrice București care atunci se numea CONEL.
II: Vasile PETROVICI este colecționar de artă. Cum ai început? S-o luăm sistematic, de la achiziționarea primei lucrări, până la ceea ce ești în ziua de azi.
VP: E o cale de 30 de ani. Era în vara lui 1993. Îmi plăceau de mult tablourile dar nu reușisem să cumpar nimic valoros. Soția mai cumpărase înainte câteva de la un amator. Întâmplarea fericită a făcut să am ceva bani și voiam să cumpăr un „obiect” care să rămână. Am mers la câteva galerii de artă și m-am oprit la „Căminul Artei” unde expunea pictorul Vasile ROTARU. Mi-a plăcut în mod deosebit o iarnă. Albastrul cu albul murdar dădea o combinație interesantă. Galerista Adriana Niculescu m-a întrebat dacă vreau să cumpăr ceva și i-am răspuns că aș fi interesat. Mi-a spus un preț care nu mi s-a părut prea mare, mai ales că se încadra în banii pe care îi aveam. Dânsa m-a sfătuit să mai iau încă un tablou că așa ar fi mai bine. Și la acestă propunere am răspuns afirmativ. După ce mi-a comunicat prețul la amândouă (tablourile reprezentau unul o iarnă și celălalt o primăvară) am hotărât să vin a doua zi cu banii și să le iau. Banii i-am dat a doua zi dar tablourile le-am ridicat la închiderea expoziției. Eram tare nerăbdător să ajung acasă și să le pun pe pereți. Inițial ele au stat în sufragerie de o parte și de alta a unei uși înalte de trei metri, „Iarna” în dreapta și „Primăvara” în stânga. Când intrai în sufragerie de pe hol dădeai cu ochii de „Iarnă” și apoi de „Primăvară”. Mi-au produs multă bucurie uitându-mă la ele, mai ales când eram obosit. Spre sfârșitul verii aceluiași an tot la galeria „Căminul Artei” expunea pictorița Coca Mețianu. Din galerie mi-a plăcut în mod deosebit un portret al mamei dânsei. Era superb realizat pe tonuri de verde. Deja o cunoșteam pe galeristă și am întrebat-o cât costă. Mi-a spus un preț care depășea salariul meu pe un an (peste ani acest tablou a ajuns în colecția mea). Am renunțat, pe moment, dar am revenit la galerie și cu acea ocazie am cunoscut-o pe doamna Mețianu. Dânsa m-a întrebat de ce-mi place pictura, dacă cu adevărat o iubesc. I-am dat răspunsurile la problemele ridicate și apoi mi-a zis că mai are și alte tablouri decât cele expuse. După câteva zile am revenit la galerie și mi-a arătat un peisaj și niște anemone pe fond albastru deschis. Am întrebat de preț și deși nu aveam banii mi-a convenit. Am ales anemonele, căci veneau mai mult pe sufletul meu, i-am dat un aconto rămânând ca după două săptămâni să aduc și restul și să iau tabloul.
În mai 1997 am început să fac un site de pictură românească contemporană pe Internet. Am început cu doamna MEȚIANU și apoi cu pictorii Angela POPA-BRĂDEAN, Traian BRĂDEAN, Dan CONSTANTINESCU, Corneliu IONESCU, Bălașa IONESCU, Sorin IONESCU, Mariana PALEA, Marcel CHIRNOAGĂ, Vasile PARIZESCU, Vasile ROTARU, George RĂDEANU, Nicolae HILOH, Petru DAMIR, Ion POPESCU-NEGRENI, Constantin DARADICI; sculptorii Vasile ACIOBĂNIȚĂI Ana CORDONEȚ, Ion LUCIAN MURNU și Gheorghe D. ANGHEL și 3 pictori de icoane Valeriu STOICA, Elena CONSTANTIN, Floriana HRISTUDOR HILOHI. Așa am cunoscut mulți pictori, pictura și atelierele lor.
De asemeni am „devorat” multe pagini de literatură despre artă și încă mai am multe de citit. Mi-am cumpărat o mulțime de cărți de artă și merg regulat la expoziții, în ateliere de artiști și în colecții particulare. Cred că am realizat ceea ce spunea criticul de artă Petre OPREA: ca să ai o bună educație a ochiului trebuie să vezi o sută de mii de tablouri.
Continui să achiziționez și alte tablouri (pictură și grafică), să mă bucur de fiecare lucrare, să creez animozități din cauza cheltuielilor cu arta, dar ce să-i faci… colecționatul e boală grea. La început te bucuri că ești stăpânul colecției dar de la un moment dat colecția te stăpânește pe tine.
M-am cam lungit…
II: Te-ai împrietenit cu unii dintre cei de la care ai achiziționat lucrări. Ce a însemnat pentru colecționarul de artă Vasile PETROVICI cunoașterea acelor artiști?
VP: A însemnat pătrunderea într-o altă lume, cea a frumosului și parcurgera unei alte facultăți aceea a artelor frumoase. La vizitele făcute dânșilor, în atelier, discutam despre artă. Aceste discuții erau adevărate cursuri de artă.
II: S-o luăm pe rând. Spune-ne povestea cunoașterii lui Ion POPESCU-NEGRENI.
VP: Povestind domnul PARIZESCU despre pagina sa de Internet domnului Ion POPESCU-NEGRENI acesta a dorit să mă cunoască aşa că am fost la atelier la dânsul. Îl avea în piaţa Mihail KOGĂLNICEANU la etajul şapte, atelier mare, spaţios unde erau o mulţime de tablouri (150-200). Acest fapt se întâmpla la începutul lui 1998.
II: Spune și povestea cunoașterii lui Marcel CHIRNOAGĂ.
VP: În primul trimestru al anului 1998 am primit vizita, la serviciu, a domnului Vasile PARIZESCU şi a domnului Marcel CHIRNOAGĂ. Veniseră să vadă cum a ieşit pagina de Internet a domnului Vasile PARIZESCU şi după ce s-a convis şi-a dorit şi dânsul una. Atunci lucram la Institutul Central de Informatică – Biblioteca Națională de Programe.
II: Dar povestea cunoașterii lui Mihai SÂRBULESCU care este?
VP: Pe pictorul Mihai SÂRBULESCU l-am cunoscut în 2005 când a venit să-mi vadă colecţia împreună cu pictorul Horea PAȘTINA. I-am spus că îi prețuiesc opera și că mi-aș dori lucrări de la dânsul.
II: Despre ceilalți artiși ale căror opere sunt în colecția ta, ce ne spui?
VP: Toți au fost (căci unii nu mai sunt printre noi) sau sunt minunați, le prețuiesc opera, merg în atelierele dânșilor și caut să mă răsplătesc pentru clipele de bucurie pe care le am admirând operelor dânșilor, făcându-le expoziții, cărți și albume.
II: Să trecem acum la a doua latură a muncii tale, la scrierile despre artiștii și operele lor pe care le ai tu în colecție. Cum ți-a venit ideea de a scrise acel ciclu de cărți cu titlul generic De vorbă cu…
VP: Eram în atelierul domnului Marcel CHIRNOAGĂ și dânsul comenta un articol scris despre opera sa. Erau pasaje paralele cu realitatea și domnul CHIRNOAGĂ se amuza. Atunci mi-a venit ideea de a face o carte-interviu cu opiniile autorului despre viața și opera sa. L-am întrebat dacă e de acod cu acest lucru și dânsul a răspus că da. Odată apărută cartea De vorbă cu Marcel CHIRNOAGĂ ea constituia un model pentru ceilalți artiști. Le-o arătam și le spuneam ce doresc să fac cu privire la prezentarea vieții și operei dânșilor.
II: Am lăsat mai la urmă Dicționarul colecționarilor de artă din România. Care a fost geneza acestei lucrări?
Dicționarul colecționarilor de artă din România se află acum în bibliotecile marilor muzee din lume: Prado (Madrid), Uffizi (Florența), Victoria și Albert (Londra), Rijksmuseum (Amsterdam), Ermitaj (Sankt Petesrburg), lucru care se poate verifica în cataloagele electronice ale acestor biblioteci.
II: Te-a ajutat profesia ta de informatician în realizarea acestei lucrări?
VP: Fără doar și poate. Mi-am făcut programe care inserau colecționarul la locul său (care erau ordonați alfabetic) și artiștii din colecție la locul lor. Fără programe timpul de realizare ar fi fost mult mai mare și probabil apăreau și erori de ordonare dacă lucram doar manual.
II: Ce ecou a avut apariția acestei cărți?
VP: Unii specialiști au primit-o cu entuziasm. Este o carte tehnică care ajută să identifici rapid un colecționar și apoi artiștii care-i are în colecție. Au fost și voci împotriva ei, ca la orice lucare de acest gen.
În anul 2016, Dicționarul colecționarilor de artă din România, a fost ales de International Institute for Bibliography in Historical Science între cele 10.000 de cărți și articole considerate ca fiind cele mai relevante din lume, publicate în anul 2011. Acest lucru îl face din 1926, eu apărând în volumul 80. International Institute for Bibliography in Historical Science face și astăzi această activitate de selecție.
II: Eu am parcurs cărțile pe care tu ai avut amabilitatea să mi le dai să le citesc și am scris despre ele. Ele reprezintă un efort foarte mare de a le compune și de a face documentație. Există la ora actuală unele rețineri ale colecționarilor, dar viitorul va produce mutații fundamentale, mai ales datorită digitalizării și dezvoltării de muzee și expoziții virtuale. Cum vezi toate aceste transformări?
VP: Vă sunt recunoscător pentru ce ați scris despre cărțile mele! Din punct de vedere al arhivisticii și experimentului digitalizarea va avea un rol esențial pentru muzeele actuale (arhivarea) și artei virtuale. Există și muzee virtuale. Nu pot, însă, să-mi imaginez dispariția emoției ce o trăiești atunci când ești în contact nemijlocit cu opera de artă, față de atunci când o privești pe calculator. Sunt și rămân un conservator în ceea ce privește opera de artă (tablou, sculptură), vreau să o văd în realitate.
II: Am apreciat la tine arta de a pune întrebări scurte care necesită răspunsuri lungi, lămuritoare, ceea ce este esențial pentru autorul care dorește să lase să se prezinte artistul însuși, prin răspunsurile pe care le dă. Cum ai reușit acest lucru?
VP: Am reușit făcându-mi un plan dinainte de a merge la interviu. Interviurile au fost succesive pe parcursul câtorva luni pentru a realiza cărți din ciclul De vorbă cu… Multe întrebări au derivat din răspunsurile date la întrebarea anterioară de către cel intervievat. Și apoi îi cunoșteam destul de bine pe cei intervievați, stătusem în preajma lor cel puțin zece ani.
II: Cunoști lumea pictorilor și graficienilor. Ce ai acum pe masa ta de lucru?
VP: Sunt câteva proiecte (carți) în care am avansat în procente diferite. Cel mai înaintat este cel intitulat Marcel CHIRNOAGĂ – 1000 de lucrări de grafică, o carte care are ambiția de a reda o treime din creația marelui gravor român. Nu știu dacă voi reuși să adun cele 1000 de lucrări, este foarte dificil să le găsești. Un alt proiect este De vorbă cu Virgiliu PARGHEL. Să sperăm că după ce le voi aduce la stadiul de bun de tipar să găsesc și banii pentru tipărire.
II: Ce muzee ai vizitat?
VP: Am vizitat muzee de artă atât din țară (35) cât și în străinătate (105). În țară am vizitat cam toate muzeele de artă din capitalele de județ iar din cele 105 din străinătate amintesc: Luvrul (Paris), Prado (Madrid), Ermitaj (Sankt Petersburg), Rijksmuseum (Amsterdam), National Galery (Londra), Kunsthistorichemuseum (Viena), Uffizi (Florența), Tretiakov (Moscova), Pușkin (Moscova), Di Brera (Milano), Vatican (Roma), Victoria și Albert (Londra) - muzee cu artă clasică și modernă. Dar am vizitat și Centrul Pompidou (Paris), Tate Modern (Londra), Garaj (Moscova), Erarta (Sankt Petersburg), MUMOK (Viena), Reina Sofia (Madrid), Cobra (Amsterdam), Pinacoteca de Artă Modernă (München), Peggy Guggenheim (Veneția), Fundația Joan Miró (Barcelona), Fundația Antonio Tàpies (Barcelona) - muzee care au cu preponderență artă contemporană. Am vizitat, dar mult mai puține, muzee cu alte specializări: a plicului, a filmului, a fotografiei, a sticlei etc.
II: Cum ți se pare piața operelor de artă de la noi?
VP: Este o piață ce se dezvoltă. Oricum nu putem avea o piață de artă ca cei care au început-o la 1776 (Cristie’s) sau 1744 (Sotheby's).
II: Se vorbește foarte mult despre nivelul nostru de cultură. Cum vezi că se face educația prin artă a tinerei generații?
VP: În școală puțin sau deloc. În particular, sunt copii care au acumulat mult în acest domeniu.
II: Te-a ajutat informatica în demersul tău prin lumea oamenilor de artă?
VP: Sigur ca da, cu logica sa… dar uneori e bine să o uiți și să dai frâu liber visării.
II: Ce preocupări are acum Vasile PETROVICI, informaticianul? Dar colecționarul de artă Vasile PETROVICI?
VP: Cum spuneam mai sus încă mai programez. Ca și colecționar mi-aș dori să pot scrie cât mai multe cărți în care să transmit generațiilor viitoare bogăția de informații artistice a perioadei ce o trăiesc și să mă bucur de alte lucrări de artă.
II: Cum te vezi peste 10 ani?
VP: O persoană de 75 de ani care iubește arta, care nu-și ponegrește vremea când lucra, care își aduce aminte cu plăcere de vremea școlii generale, liceului și facultății cu tot ce era bun în ea, cu respect pentru cadrele didactice care s-au ostenit să-l învețe carte, care citește mult, atât beletristică cât și cărți de artă, care vizitează muzee și expoziții atât în țară cât și în străinătate și… cu bucuria că mai trăiește.
Îi mulțumesc lui Vasile PETROVICI că a avut amabilitatea de a răspunde întrebărilor mele și sunt sigur că toți cei care iubesc grafica și pictura, vor găsi aici un bun prilej să vadă ce înseamnă să faci ceva din pasiune și să te dedici unei munci titanice de a cunoaște o lume de o mare complexitate și finețe, așa cum este lumea creatorilor de artă în general și a pictorilor în special.
(27 ianuarie 2023)
(27 ianuarie 2023)
No comments:
Post a Comment