Comuniștii și cenzura

Cine crede că cenzura a dispărut la noi după 1989 face una dintre cele mai mari erori. Nu are cum să dispară cenzura, în ideia că fiecare este liber să spună ceea ce gândește și să scrie ceea ce îi bubuie prin cap, dându-i-se acces la resurse pentru a face așa ceva. Prin resurse se vor înțelege:

- acces la pagini de ziar;

- acces la emisiuni de  televiziune;

- acces la emisiuni radio;

- acces la edituri de cărți;

- acces pe o scenă de teatru.

Absența cenzurii ar însemna că oricine are posibilitatea să-și facă cunoscute ideile oricare ar fi ele în mass-media sau în public, fără nicio restricție, căci a cenzura înseamnă tocmai a verifica dacă cele ce s-ar propaga către publicul larg nu îndeplinesc niște criterii și trebuie stopate. Comuniștii aveau partid, conducători, ideologie, program, documente, teze, directive, idealuri, realizări, dar și minusuri. Cenzura era instaurată pentru a stopa propagarea către populație a prezentării acelor idei, imagini, texte care:

- criticau realizările;

- negau idealurile comuniste;

- prezentau minusurile;

- luau în râs conducători;

- contraziceau teze;

- aătau că în capitalism e bine;

- propagau idei decadente;

- făceau apologia fascismului;

- deformau istoria recentă;

- generau contradicții;

- criticau țărănimea;

- nu lăudau munca;

- se abăteau de le linie;

- aplaudau dizidența.

În comunism cenzura era omniprezentă pentru că activiștii trăiau cu groaza ca anumite materiale să treacă neobservate și mai sus să fie descoperite ca fiind abateri de la linia partidului, ceea ce se lăsa cu sancțiuni extrem de dure la adresa celui care arătase neglijență și superficialitate. Teama păzea bostănăria cu strășnicie, ceea ce impunea ca unele dintre texte sau imagini să fie refăcute de atâtea ori până când plăceau celor ce răspundeau de cenzură și să primească acceptul de a fi publicarte, date pe post sau expuse în public. Numai așa se explică faptul că multe dintre producții erau terne, nu aveau nici verb, nici culoare, nici nimic și lumea le neglijea căci nu spuneau nimic. Din când în când mai apăreau nișyte chestii ceva mai deosebite, dar nu trecea mult timp și se revenea la forma aceea aproape moartă în care totul devenea gri, nemișcat, banal și previzibil. Când a apărut romanul lui Marin Preda intitulat Delirul, toată lumea a citit ceva scris despre Antonescu, dar prețul a fost introducerea episodului cu acel tânăr purtat din post în post de jandarmi, tânăr care dintr-o întâmplare întâmplătoare coicidea ca profil cu nimeni altul decât Nicolae Ceaușescu. Și când Vadim Tudor a scris despre răstingirea a doua oară a cuiva, volumul său de versuri Saturnalii se pare că nu a stat în librării prea mult după care a mers la topit. Nici lui Ion Cristoi nu i-a fost prea cald după ce a publicat poemele Anei Blandiana în Suplimentul literar al Scânteii Tineretului, cu fetușii lângă fetuși. Despre cărțile de istorie să nu mai vorbim, căci acolo cenzura era de o duritate ieșită din comun și tocmai de aceea ani în șir istoria noastră a fost deformată, cosmetizată și trunchiată, iar acum nici nu se scrie din motive nu prea diferite de ceea ce se întâmpla acum 50 de ani.

Imediat după Revoluție mulți au spus că nu au scris nimic din cauza cenzurii. Lucrurile nu stau așa, căci dacă talentul i-ar fi dat afară din casă, în cei 30 de ani care au trecut apăreau cărțile și articolele lor fundamentoase, ceea ce nu s-a întâmplat, ceea ce evidențiază și lipsa de talent și mediocritatea celor plângăcioși, neproductivi, delăsători, sfătuitori, consumatori și leneși. Nicio societate nu permite orice nimănui, iar cenzura fiind înlocuită cu autocenzura în condiții de talent de excepție depășește orice granițe și marile adevăruri când își găsesc forme de exprimare de excepție răzbat oricare ar fi furcine prin care ar trebui să treacă.

(07 septembrie 2017)