Comuniștii și promovarea în universități

În universitățile comuniste problema promiovărilor era o adevărată problemă. Comuniștii doreau să realizeze ă piramidă în care la vârf să fie să zicem 5 profesori universitari, mai jos să fie 10 conferențiari universitari. La nivelul al treilea să fie 20 de lectori unversitari și în fine, pe ultimul nivel să fie 40 de asistenți universitari. Aceste cifre sunt orientative, în realitate fiind vărba și de valori ceva mai mici la vârful piramidei sau ceva mai mari, dar la baza piramidei. Neșansa generațiilor care au intrat în universitate după 1970 este legată de faptul că partidul după epurările din anii '50 a făcut conferențiari și  profesori universitari pe toți tinerii veniți de la Moscova.

Aceștia au făcut ca piramida să fie răsturnată, adică erau foarte mulți profesori în vârful ei, care nu mai era vârf, iar numărul de lectori și asistenți era ridicol de mic. După un calcul făcut de mine cam prin 2010 s-ar fi normalizat forma acelei piramide, ceea ce însemna ca abia după anul 2010 să se scoată posturi la concurs de  conferențiari și profesori. Universitarii așteptau cu sufletul la gură fiecare congres al partidului, că doar-doar se va da drumul la concursurile pentru posturile mari. În 1989 nu s-a dat drumul, în 1984 nu s-a dat drumul, în 1979 nici atât și chiar când se credea că lucrurile merg pe un făgaș bun, iluziile au fost deșarte. În ASE o singură persoană a fost parașutată direct conferențiar în Catedra de Socialism Științific și atunci a fost vorba de nora lui Nicolae CEAUȘESCU, noră care bineînțeles după 1989 n-a pregetat să zică și ea de cât de oprimată a fost de dictatură și cât a suferit sărăcuța de ea, când toată lumea pleznea de invidie că obținuse totul.

În vremurile bune, adică atunci când se cam saturaseră promovările pe conferențiar sau pe profesor și se mai scoteau la concurs așa, din an în Paști câte un post, numărul pretendenților era exagerat de mare, fiecare considerându-se îndreptățit să-l ocupe. Atunci începea sarabanda memeoriilor către partid, la toate nivelurile, prin care autorii anonimi sau semnați prin substituire de persoane arătau cât de rău este un anume X și cât de bun este un alt anume Y, dar se semnau cu un grup de oameni binevoitori, un grup de luptători pentru valorile socialismului sau cine mai știe cum. În final, lucrurile se terminau prost, căci comisiile ca să-i mulțumească pe toți, blocau postul și așa lumea era fericită, extaziată și pregătită să sufere în continuare, că chestia cu capra funcționa de minune.

Promovările în universități pe vremea comuniștilor aveau și unele aspecte pozitive, dar asupra lor trebuie să insist ceva mai mult:

- criteriile calitative care au dominat perioada 1965 -1975, căci nu avea cum să intre ca asistent sau pe o altă poziție didactică o persoană dacă nu avea medie peste 9,00 și dacă nu îndeplinea o serie de condiții, dintre care pregătirea profesională reală și nivelul de moralitate erau pe primul plan; mai era și chestiilede a fi membru de partid și de a avea un nivel moral-politic deosebit de ridicat; nici nu încăpea vorba de a aduce soțul nevasta, tatăl copiii în învățămând pentru a forma adevărate clanuri cu puteri discreționare în catedre; am întâlnit și eu familii cu mult mai restrânse de colegi universitari, numai că ei au format familii după ce deveniseră universitari și nu prin tragere de mânecă;

- condiționarea de a se începe concursul pentru un post dacă și numai dacă pe post s-au înscris cel puțin doi candidați sensibil egali ca valoare; era extrem de dificil mai ales în catedrele mici de a găsi colegi care să se concureze între ei; îmi amintesc perfect că atunci când am candidat pe un post de lector universitar au fost trei candidați pe acel post și culmea, a câștigat concurentul cu pilelele cele mai mari, căci și atunci erau pile și nu neapărat venite pe linie de partid, ci pe linie de neamuri sus-puse pe funcții și în locuri de unde aveau posibilitatea de a influența concursuri;

- avizele adunării generale de partid pentru a participa la un concurs erau obligatorii pentru că partidul trebuia să știe exact și acest lucru, vorba poetului George Lesnea, 

Partidul e-n toate

E-n cele ce sunt

Și-n cele ce mâine vor râde la soare

E-n pruncul din leagăn

Și-n omul cărunt,

E-n viața ce veșnic nu moare.

probabil nu era o mare plăcere să știe toată lumea despre participarea la concurs, dar mai ales pentru situația când candidatul pierdea era neplăcut, în timp ce atunci când câștiga, tovarășii lui de luptă îl felicitau sau sufereau de invidie;

- imposibilitatea de a candida în același timp pe mai multe posturi fie în universitate, fie în mai multe universități dădeau un plus de seriozitate vieții academice, căci nu cred că este rezonabil ca azi un dandidat să se prezinte la un concurs pentru postul de ușier și tot azi să se prezinte la un concurs de măcelar, căci sunt lucruri total diferite; azi s-au înțeles prost și ideia de competiție și ideia de discriminare; mi se pare total neserios ca un om cu aorece pregătire să candideze la nenumărate competiții că doar-doar o prinde un anumit post; am văzut așa ceva și mi-a părut rău de un tânăr care ar fi fost valoros dacă nu se dispersa pe nenumărate domenii unde era la suptafață, fără să se canalizeze pe câteva și să le aprofundeze; știu că prin anii '80 un nene matematician pe care îl știam destul de bine și care lucra în Centrul de calcul al ASE și-a depus dosarul în două locuri și taman când s-a cerut avizul de la comitetul municipal de partid sau de la centrul universitar de partid București s-a văzut că el a făcut acestă ghidușie și a ieșit un mare tărăboi, pierzând dreptul de a mai candida; și-a văzut visul îndeplinit abia după 1989.
Comuniștii se ocupau de promovarea în universități încât obiectivele lor trebuiau atinse cu precizie, căci tânărul specialist care studia pe bănicile facultăților, trebuia musai să devină parte din societatea socialistă multilateral dezvoltată, adică acel om nou de care partidul comunist avea mare nevoie să ducă societatea în zbor undeva, nimeni neștiind unde.

Dacă Ceaușescu prin politica lui a blocat promovările pe conferențiari și profesori, Emil Boc, premierul-umbră al lui Traian Băsescu a blocat parcă după anul 2010 orice intrare în învățământul superior pe motive de bani, drept care s-a înregistrat o perioadă în care în catedre lipsește o generație. Nu vreau să scriu nimic despre promovările de azi din mediul academic pentru că ar fi prea multe de spus și nu este locul aici și sunt sigur că nu numai eu aș deveni trist.

(08 septembrie 2017)