Comuniștii și miniștrii lor

Partidul comunist, ca orice alt partid, își numea miniștrii din rândul acelor membrii de partid care se remarcaseră prin:

- dăruire și abnegație;

- putere de muncă;

- disciplină;

- capacitate organizatorică;

- discursuri sforăitoare;

- rezultate efective;

- îndeplinirea de sarcini;

- devotament față de conducător;

- moralitate desăvârșită;

- combativitate manifestată.

Este exact ca și acum, căci nimeni nu ia pe cineva de pe stradă, inclusiv un tehnocrat, să-l așeze pe scaunul ministerial, fără a-și asuma riscuri incomensurabile, așa cum s-a întâmplat cu guvernul tehnocrat de la noi din 2016, care a înregistrat dezastru după dezastru.

Comuniștii au avut unii miniștrii mai pricepuți, alții care erau politruci îndoctrinați cu ideia că ei trebuie să-și ducă sarcina primită de la partid cu cinste și mai ales cu succes.

A fost o ministreasă la educație care s-a lăudat că nu știe nicio limbă străină și uite unde a ajuns. Am roșit pentru că era profesor de economie politică din ASE. O știam. În vremea când era prorector și eu student în anul al V-lea și am vrut să mergem la CEPECA să vizităm centrul de calcul, cei de la garaj au scris pe o cerere că autobuzul nu are cum să de deplaseze că nu are radiator, iar prorectora a scris că autobuzul să meargă fără radiator.

Niciodată n-am pus bază pe miniștrii care și-au făcut studiile la bătrânețe, când erau deja în puncții politice înalte. Și azi există această maladie de a face masterate și doctorate de pe poziții foarte de sus. Nu dau doi bani pe acele diplome că în niciun caz nu sunt făcute pe cinstite. Și Nicolae Ceaușescu și-a făcut facultatea în ASE dând examene în cabinetul rectorului, iar mâzgălelile lui au fost pașaport spre libertate în 1975 pentru un personaj important din ASE, care întrebat până unde ar ajunge cu dezvăluirile a arătat spre înaltul cerului. Toată lumea a înțeles că nu e de glumă.

Era o ministreasă la comerțul interior pe care eu am văzut-o în Piața Amzei cu o turmă de tăntălăi după ea și ea zicea ca o moară neferecată: decid! decid! decid! și gesticula dezordonat. N-am înțeles nici până în ziua de azi ce decidea ea.

Mai era una la cultură care avea sediul în Casa Scânteii și care mânca o găină friptă la prânz, stând cu ochii pe fereastră și lingându-se pe deștele ei grăsulii.

Despre miniștrii de la educație n-aș avea prea multe de zis, că prea mulți au fost, unii mai buni, alții mai fraieri decât o găină beată, dar săracii nu prea aveau ce face căci educația este un mușuroi în care colcăie tot felul de șerpi și de vipere veninoase, iar cine vrea să scarmene acolo, se frige iremediabil. Știu doar atât că la fiecare început de an universitar, când deschiderea se făcea în București, lângă Ceaușești apărea și ministrul educației, care de fiecare dată era o moacă nouă, deși era cunoscută din politică. Peisajul era tern pe la toate ministerele căci toți nu ieșeau din litera dogmelor proferate de Ceaușescu în cuvântări, sistemul comunist de la noi fiind anchilozat, dezarticulat și amorf. Se vorbea de reforme, dar se bătea pasul pe loc și doar pe la chimie se mai întâmplau oarece fapte, dar numai că la ICECHIM trona Elena-doamna și doar se uita într-un anume fel sugestiv și cei obișnuiți traduceau corect gândurile sale. Ceilalți miniștrii comuniști tremurau de frică și așteptau să treacă timpul.

(12 septembrie 2017)