Comuniștii și divorțurile

Când se analizează divorțurile în comunism trebuie să se plece de la codul de etică și echitate socialistă, acea carte ce definește profilul omului noi, cum trebuie și ce trebuie să facă acesta în și pentru societate.

Normele impuse de comuniști erau așa de rigide încât partidul și statu, dar de fapt partidul, trebuia să gestioneze viața fiecărui om.

Fiecare om avea o traiectorie bine definită:

- se năștea;

- devenea șoim al patriei;

- ca elev devenea pionier;

- dacă mergea la școala de meserii devenea UTC-cist;

- la locul de muncă după meserie dacă era bun intra în partid cu ușurință;

- ca elev de liceu devenea UTC-ist;

- ca student devenea dacă învăța bine membru PCR;

- intelectualul avea șansă de 1 la 100 de muncitori pcr-iști să devină și el tot așa;

- se căsătorea, făcea copii;

- statul îi dădea serviciu și casă;

- pleca în concedii cu bilete de la sindicat;

- făcea copii care-i urmau exemplul.

Ideia de divorț nu era agreată de societate, drept care:

- procedurile erau greoaie;

- durata divorțului era și de 10 ani;

- condițiile erau dramatice;

- consecințele la muncă erau imposibile;

- costurile sociale depășeau orice limită;

- cel ce peirdea, era deja pierdut;

- orice problemă devenea publică.

Știu un caz în care un conferențiar a divorțat și a fost pus în ședința de partid și chestionat despre multe lucruri, inclusiv detalii despre ce făcea el în pat cu femeia lui, ceva mai detaliat decât a fost interogat Bill Clinton de a spus ce și cum cu trabucul de a râs o planetă întreagă de el. Bietul conferențiar a izbucnit în plâns dar curiozitatea oamenilor a căutat să fie satisfăcută, căci partidul era dornic și de can-canuri.

Nenumărate familii s-au nenorocit doar din faptul că soții au trebuit să conviețuiască sub același acoperiș că statul nu dădea case și celui care pleca de acolo în urma unui divorț. În cazul în care unul din soții divorțați lucra în armată, în securitate, în comerțul exterior sau era în comitetul de partid de la județ și divorța, el trebuia să plece la munca de jos, căci era incompatibil cu normele de etică ale societății comuniste. Și în cazul în care un cadru didactic universitar divorța, șansa promovării lui era pecetluită, chiar dacă s-ar fi recăsătorit. Îmi povestea un prieten care a trecut printr-un divorț și și-a văzut dosarul de personal că a fost șocat să vadă acolo ce se scria despre el nu de fosta nevastă sau de către familia acesteia, ci de către proprii colegi, plini de moralitate, sentimente înălțătoare și mai ales de dorința de a-i ocupa locul de mic șef ce era el acolo.

Cunosc femei care au îndurat chinuri și umilințe îngrozitoare din cauză că nu au divorțat pe motive numai de ele știute, dar sunt sigur că societatea de atunci a jucat un rol retrograd nelăsându-le să se elibereze din sclavie, doar din faptul că se dorea o liniște și un idilism suspect, bizar și nefolositor. Nu fac apologia divorțului, dar acolo unde lucrurile nu mai merg, este clar că trebuie pus punct. A trăi în compromisuri doar de dragul cuiva este ultimul lucru pe care să-l facă un cuplu. Atunci treburile erau complicate rău de tot pentru că societatea care avusese menirea să-l elibereze pe om de exploatare, prin alte forme nu făcea altceva decât să-l țină într-o formă de sclavie, cu mult mai dură, nedându-i libertatea de a divorța și de a porni pe un alt drum, căci nu era el nici primul nici ultimul din lume.

(08 septembrie 2017)