Victor PENCEA, colegul de bancă din liceu

    În ultimii trei ani de liceu din cei patru, am avut marele privilegiu să-l am coleg de bacă, în rândul de la geam, penultima bancă mai exact, pe Vitor PENCEA. El îmi zicea mie baroane. Așa îi plăcea lui. Cu casa eu locuiam mai la marginea orașului Pitești, în Găvana, pe strada Nicolae BĂLCESCU, iar el locuia pe strada Râurilor, care ducea la intrarea Ștrandului din oraș. Când mergeam la ștrand treceam prin fața casei lui, dar noi nu ne făceam vizite. Vremurile erau aspre și sărăcia impunea limitări dintre cele mai severe.

    Cu Victor am fost de câteva ori pe terenul de fotbal de la ștrand să văd cum se antrenau jucătorii de la echipa Dinamo Pitești. Mie nu mi-a plăcut niciodată fotbalul. Victor era mare iubitor de fotbal. Mergea la antrenamentele echipei, mergea la meciurile de fotbal. Știa jucători. Avea detalii despre aceștia, despre poreclele lor. Suferea când echipa lui de suflet pierdea meciul și se bucura atunci când acea echipă câștiga, mai ales dacă meciul era în deplasare.

    Lui Victor PENCEA îi plăcea foarte mult istoria. Am avut în clasa a IX-a pe profesorul de istorie Mircea ADAMEȘTEANU, un profesor cu totul remarcabil, care înțelesese ce înseamnă istoria și care preda istorie, fără a reproduce manualul cau gramofon, așa cum făceau mulți dintre profesorii de istorie, mai ales cei care trebuiau să se adapteze manualelor comuniste de istorie, unde istoria nu mai era ceea ce ei învățaseră în facultate, ci cu totul altceva. Teoria marxist-leninistă avea alte baze, istoria fiind făurită de popor, iar personalitățile erau doar accidente, căci ele oricum ar fi apărut, că se numea X sau se numea Y tot același lucru era, doar condițiile trebuiau să fie coapte și personalitatea și ieșea din joben.

    Profesorul Mircea ADAMEȘTEANU îl aprecia foarte mult pe Victor PENCEA, colegul meu. Victor citea manualul de istorie și mult mai mult și dacă era scos la tablă venea cu detalii, pe care și noi, dar și profesorul le apreciam foarte mult. Deși am stat în aceeași bancă trei ani, toate discuțiile noastre s-au limitat la treburi strict de școală. A văzut că nu-mi plăcea fotbalul și nu a insistat. Deși în anii de liceu băieții fumau, eu nu am fumat, neavând restricții speciale de la ai mei, iar discuțiile mele cu Victor pe acest subiect nu au existat. Despre familii nu discutam. La noi totul era foarte clar. Nu ne trebuiau vorbe pentru a vedea că provenim din familii strâmtorate. Erau prea puțini elevi în clasă care să aibe posibilități materiale. Ori în acest context, nimeni nu-și etala sărăcia. Aveam acel minim necesar, cărți, caiete, creioane, gumă, ghiozdan și cam atât.

    Cu colegul meu Victor discutam despre temele de acasă, despre ce rezolvasem, ce învățasem. Dacă erau colegi care se lăudau că nu au învățat nimic, dar dacă erau ascultați dovedeau inversul, căci nimeni nu se născuse învățat, noi ceea ce spuneam, era realitatea pe care nici Victor și nici eu nu o înfrumusețam. Dacă după teze fiecare dintre noi spuneam o notă estimată, când primeam tezele, cam aceleași erau notele. Nu s-a întâmplat niciodată să zicem că am făcut de nota doi și când ni s-au adus tezele să fi fost nota opt sau nouă, așa cum făceau unii colegi, mai ales din rândul celor de la cămin.

    După terminarea liceului, am avut surpriza să-l reîntâlnesc pe Victor ăn ASE, el student la Facultatea de Merceologie, iar eu student la Mecanizare, cum se zicea secției de Mecanizare și Automatizare a Calculului Economic. Anii au trecut. Fiecare dintre noi s-a dus la muncă. Eu am rămas la catedra de Cibernetică, iar Victor a revenit la Pitești . Ne-am revăzut la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. El m-a invitat să rămân să dorm acasă la el. Am acceptat și toată noaptea am stat de vorbă. Atunci am discutat multe și am înțeles și mai multe fiecare unul despre celălalt, căci toate au avut un fundament. De atunci, ori de câte ori am avut drum prin Pitești ne-am vizitat.

    În 1987 eu mi-am cumpărat o mașină de teren ARO 244D pe motorină și aveam posibilitatea să vin la Pitești foarte des, comparativ cu cei cu mașini pe benzină, limitați la cartela care le permitea 20 litri de benzină pe lună. De câte ori veneam la Pitești, Victor îmi făcea un plin de motorină, de la prietenii lui. Atunci am cunoscut-o pe soția lui și pe cele două fetițe. Dintre toți colegii de liceu doar cu Victor PENCEA am păstrat legătura, căci aveam un respect aparte pentru el.  Într-o seară am primit un telefon din care mi s-a spus că Victor nu mai este. A doua zi am plecat spre Pitești. Când am ajuns acasă la el, omul cu care discutasem cu două zile înainte era între patru scânduri. Eram neom. Am suferit enorm. Era al doilea prieten al meu care pleca. Primul era Sănducu, prietenul meu din prima copilărie și care plecase și el la fel de brutal, așa cum a plecat Victor.

    Am scris aceste rânduri căci ori de câte ori mă gândesc la cum mi-au trecut anii, când ajung la anii de liceu am în gând foarte puține lucruri, iar unul dintre ele este legat de prietenia mea cu Victor PENCEA. Dumnezeu a vrut ca eu să am privilegiul de a-l cunoaște pe Victor PENCEA și de a sta trei ani de zile în aceeași bancă, de a fi colegi și prieteni atunci și mulți ani după terminarea liceului.





(02 decembrie 2021)