Dumnezeii locali

S-a vorbit de baronii locali. Eu spun că în teritoriu există pe lângă baronii locali și dumnezeii locali. Nu scriu cuvântul dumnezei cu literă mare, pentru că respectivii sunt doar niște muritori de rând care vremelnic ocupă dregătorii care-i fac să pară a fi atotputernici și se comportă ca fiind niște oameni îndreptățiți să obțină tot ceea ce poftesc și să acționeze după propriile lor reguli, în așa fel încât să le fie doar lor nu bine, ci foarte bine și chiar mai mult de atât.

Am avut ocazia să călătoresc cu un autoturism al unui astfel de personaj și m-am minunat de modul în care se comporta șoferul-dumnezeu, cum vorbea și mai ales cum gândea. Pentru el nu exista nimic în afară de el, de cum gândea el, de cum acționa el, de ceea ce dorea el. La un moment dat mi-am dorit nespus de mult ca drumul să nu fie atât de lung și să ajung la destinație viu și nevătămat.

Pentru dumnezeii locali telefoanele sunt esențiale. Li se cunoaște numărul de către toți cei pe care ei îi consideră nu supuși, nu subalterni, ci obiecte vorbitoare, la dispoziția necondiționată a lor. Norocul celor din jur este legat de faptul că acești dumnezei locali au o existență strict legată de durata funcției pe care o ocupă. 

La un moment dat, un dumnezeu local care se purta execrabil cu toată lumea, a ieșit la pensie. Cum toți doreau să scape de el, nu a existat nicio portiță de a-i prelungi existența pe funcția aceea deosebit de importantă. Omul-dumnezeu s-a gândit că la poziția lui, trebuie să organizeze o ieșire spectaculoasă. În acest sens într-o sală imensă a instituției unde el fusese cel mai mare și cel mai tare, a dispus să se pună o imensă masă cu o față de masă imaculată pe care se aflau tot felul de platouri și lângă perete erau mulți ospătari ai celui mai select restaurant din oraș, care așteptau să servească pe cei invitați. Numai că invitații nu au venit, căci toți se bucurau că omul-dumnezeu a ieșit în acea zi din viața lor și abia așteptau să nu-l mai vadă. Văzând că nu-i vin obiectele vorbitoare, care se răzvrăteau, s-a gândit să-i cheme pe cei mai neînsemnați dintre cei pe care el nici obiecte vorbitoare nu-i considera, printre care mă număram și eu. Am ajuns în sala aceea imensă. Omul-dumnezeu stătea în capul mesei cu capul în mâini. S-a ridicat în picioare și ne-a invitat pe noi, ultimii din cei la acre se gândise să fie chemați, să ne înfruptăm. Noi am zis că abia servisem masa, îi mulțumim, dar nu suntem operaționali. Ne-am scuzat și am plecat. Nu interpretez gestul ca pe o răzvrătire și nici ca pe un afront. Era exact ceea ce merita omul-dumnezeu.

Dacă nu vedeam la televizor scenele dezgustătoare de la Vrancea parcă, unde un arogant l-a apostrofat pe un nene, rulate în buclă pe toate televiziunile, nu aș fi scris niciodată despre dumnezeii locali, acei indivizi care cred că lumea începe și se termină cu ei, care cred că nu există nimeni mai importanți ca ei și care cred că toată lumea este la picioarele lor, uitând că pământul se învârte independent de ei și că timpul trece fără să le ceară lor voie, iar limbile de pe cadranul ceasului nici nu-i întreabă măcar.



(08 mai 2023)