Cu Mihai DRĂGUȚESCU am fost coleg de liceu. El avea o locuință pe o străduță care ducea spre calea ferată care lega Piteștiul de Curtea de Argeș. Deci în fiecare dimineață el trecea prin fața porții mele și cum îl vedeam ieșeam și porneam împreună spre liceu. Am mers dimineață de dimineață trei ani spre liceu împreună, numai pe jos căci eram forțoși și nu concepeam să mergem cu autobuzul.
În cei trei ani, am discutat tot felul de chestii, dar niciodată nu am discutat despre familiile noastre, despre părinții noștri, despre frații noștri și mai ales despre cât de bine situați erau părinții noștri. Pe noi, în acele vremuri ne interesau cu totul alte probleme, nu banii și nici hainele. La Mihai DRĂGUȚESCU m-a impresionat că era un băiat cu capul pe umeri, care știa rostul pentru acre a venit de la țară la Pitești, să învețe, să termine liceul și să meargă mai departe, adică să facă o facultate. Eu îi spuneam Mihăiță, dar el îmi zicea Baroane, așa cum îmi spunea colegul meu de bancă, fără să știu de unde îmi venea acest nume, căci comportamentul meu nu era de baron și nici hainele mele de baron nu erau.
Dacă stau acum să mă gândesc, noi nu discutam despre femei, căci pe vremea aceea acest subiect nu era pe buzele tinerilor ca acum. Nu aveam înclinații spre fumat, deci nu aveam ca subiect procurarea de țigări și fumatul pe ascuns. De citit ziare, nu citeam. Televizor nu aveam. Aveam drumul de dimineață spre școală, apoi orele până pe la 14,00 și ajungeam acasă pe al 15,00. Rămânea prea puțin timp de lecții, căci nu era ca acum să stăm să ne ocupăm doar de carte. Mai erau chestii de făcut pentru casă. Mai tăiam lemne, mai dădeam mâncare la lighioane, mai aranjam câte ceva și timpul trecea. Discutam despre timbre, despre fotbal, despre lecții mai ales, căci drumul spre liceu era lung, străbăteam aproape tot orașul. Am reușit să-mi dau seama că Mihai DRĂGUȚESCU este un băiat sportiv, cu caracter frumos, punctual, corect, muncitor, cu idei și cu soluții constructive, pe care aș fi putut să mă bazez la o adică.
Deși el avea apartament nu departe de socrii mei, nu am reușit să ne mai întâlnim din 1975 de la revederea de 10 ani de la terminarea liceului.
În cei trei ani, am discutat tot felul de chestii, dar niciodată nu am discutat despre familiile noastre, despre părinții noștri, despre frații noștri și mai ales despre cât de bine situați erau părinții noștri. Pe noi, în acele vremuri ne interesau cu totul alte probleme, nu banii și nici hainele. La Mihai DRĂGUȚESCU m-a impresionat că era un băiat cu capul pe umeri, care știa rostul pentru acre a venit de la țară la Pitești, să învețe, să termine liceul și să meargă mai departe, adică să facă o facultate. Eu îi spuneam Mihăiță, dar el îmi zicea Baroane, așa cum îmi spunea colegul meu de bancă, fără să știu de unde îmi venea acest nume, căci comportamentul meu nu era de baron și nici hainele mele de baron nu erau.
Dacă stau acum să mă gândesc, noi nu discutam despre femei, căci pe vremea aceea acest subiect nu era pe buzele tinerilor ca acum. Nu aveam înclinații spre fumat, deci nu aveam ca subiect procurarea de țigări și fumatul pe ascuns. De citit ziare, nu citeam. Televizor nu aveam. Aveam drumul de dimineață spre școală, apoi orele până pe la 14,00 și ajungeam acasă pe al 15,00. Rămânea prea puțin timp de lecții, căci nu era ca acum să stăm să ne ocupăm doar de carte. Mai erau chestii de făcut pentru casă. Mai tăiam lemne, mai dădeam mâncare la lighioane, mai aranjam câte ceva și timpul trecea. Discutam despre timbre, despre fotbal, despre lecții mai ales, căci drumul spre liceu era lung, străbăteam aproape tot orașul. Am reușit să-mi dau seama că Mihai DRĂGUȚESCU este un băiat sportiv, cu caracter frumos, punctual, corect, muncitor, cu idei și cu soluții constructive, pe care aș fi putut să mă bazez la o adică.
Deși el avea apartament nu departe de socrii mei, nu am reușit să ne mai întâlnim din 1975 de la revederea de 10 ani de la terminarea liceului.
(11 februarie 2023)
No comments:
Post a Comment