Admiterea la doctorat de pe vremea mea

Admiterea la doctorat nu se referea la lumea de pe stradă. Nici nu le trecea prin cap absolvenților de facultate mediocri să facă un doctorat, căci pe vremea mea oamenii:
- își vedeau lungul nasului,
- se uitau în oglindă,
- se mai respectau pe ei înșiși,
- aveau simțul măsurii și pe cel al penibilului,
- se raportau la o scară a valorilor nescrisă.

Ca și acum, admiterea la doctorat se făcea printr-un colocviu. Era afișată o bibliografie destul de complexă. Se întocmea un dosar, dar în centrul procesului era conducătorul de doctorat. Era de neconceput să te prezinți la colocviul de admitere fără să fi avut o discuție cu viitorul conducător de doctorat. Acesta era un fost profesor care te cunoștea de la cursuri, de la seminarii, de la cercurile de cercetare științifică studențească și musai trebuia să fi avut o notă forte bună la disciplina lui. Conducătorul de doctorat trebuia să fie convins că:

- ai niște preocupări pentru un domeniu,

- ești în stare să finalizezi cu susținerea tezei de doctorat,

- ai caracter și nu ești conflictual,

- accepți lucrul în echipă,

- ești ambițios, concentrat și determinat.

Colocviul propriu-zis consta într-o discuție a membrilor comisiei, formată din profesori, conducători de doctorat la rândul lor, care prin întrebările pe care le puneau căutau să-și dea seama că viitorii doctoranzi au ingredientele de care ei au nevoie pentru a derula stagii doctorale de succes. Admiterea la doctorat era un lucru extrem de greu căci presupunea o serie de pași greu de făcut. Era necesară o recomandare de la locul de muncă obținută cu majoritate de voturi. Un profesor trebuia să dea o recomandare semnată, care nu era deloc formală, căci el garanta că viitorul doctorand este cel care este în stare să deruleze stagiul doctoral cu succes.

Nu vreau să descriu cum a fost la mine admiterea la doctorat, căci deși comisia era formată din profesori pe care îi cunoșteam, eu un tip la 24 de ani mă vedeam în fața unui pluton de execuție, iar mitralierele erau întrebările ce mi s-au pus și la acre trebuia să răspund cât mai convingător. Era o atmosferă foarte serioasă, deși numărul de candidați nu era deloc mare, dar colocviul de admitere era un filtru extrem de dur, ceea ce explică numărul destul de scăzut al ratei de insuccese ale conducătorilor de doctorat. Când mă gândesc care au fost doctoranzii celui care mi-a fost conducător de doctorat, mă simt și acum la fel de norocos ca în ziua în care mi s-a comunicat că am fost admis la colocviul de admitere.

Pe vremea mea veneau să dea admitere la doctorat cel mult primii 10 absolvenți din fiecare promoție, căci media de la absolvire conta foarte mult și mai conta activitatea de cercetare științifică desfășurată precum și participările la conferințe. În vremurile acelea era foarte dificil să publici cărți și articole ca tânăr cercetător, chiar imposibil dacă mergeai solitar în acest demers. Chiar legea genera o selecție impunând tacit criteriul de medie de absolvire, căci probabil viața arătase că un absolvent de media 6(șase) este extrem de dificil să deruleze un stagiu doctoral și să elaboreze o teză de doctorat cu soluții originale, care la o evaluare rapidă ar trebui să fie de peste 9,50 ca valoare. Saltul ar fi prea mare, căci media de 6(șase) nu rezultă dintr-o majoritate de note de 9 și de 10 ca să zic așa.

Mai era pe vremea mea un element important: nu făceai doctoratul într-un alt domeniu decât cel unde ai terminat facultatea, totul fiind o chestie de bun simț. Nu ai cum să fii doctor în ceva de care nu te-ai preocupat serios cel puțin cinci ani ca studiu. Zic și eu.



(01 mai 2023)