Fiecare dintre noi are călăul său sau călăii săi. Eu am avut călăun meu.
Pentru unii, tații lor sunt călăi din moment ce-i bat fără vreun motiv.
Pentru alții, călăii sunt învățătorii și profesorii lor, care-i torturează în loc să-i educe.
Pentru maturi, călăii sunt șefii lor care neavând calității profesionale care să-i impună în fața subalternilor, singura modalitate de a conduce este aceea de a se poziționa în postura de călăi care urlă, agresează și mai ales, își dovedesc incompetența prin ordine contradictorii de la o oră la alta, fără a obține ceva spectaculos la schimb.
Eu am avut un călău în viața mea, un prorector. Eram undeva înainte de anul 1987, deci nu mai mă consideram puști din moment ec mă apropiam de 40 de ani. În anul acela de dinainte de 1987, la o sesiune de examene, promovabilitatea la disciplina Limbaje de programare unde lucram și eu alături de trei colegi cu care scrisesem câteva cărți de succes în ale programării calculatoarelor, am avut un procent de promovabilitate ridicol, de sub 25%. Erau vremurile în care promovabilitatea trebuia să fie cât mai mare, căci în comunism nu se accepta rebuturi în rândurile studenților și prin extensie, restanțierii erau asimilați rebuturilor. Prorectorul care a fost călăul meu, își dorea nespus să devină rector drept care:
- se lupta ca instituția să apară în exterior, ca fiind una model,
- scria articole în presa centrală la apariția volumelor cu lucrările științifice ale lui CEAUȘESCU,
- o lăuda prin toate ședințele pe tovarășa de la cabinetul doi,
- exercita presiuni grosolane pentru a timora cadrele didactice.
Așa s-a făcut că în anul când promovabilitatea la disciplina de Limbaje de programare a fost sub 25% ne-a convocat pe noi cei patru făptuitori, pe decan, pe șeful de catedră și pe secretarul de partid. Mai întâi a măturat cu cei trei, după care, folosind niște cuvinte extrem de grele, colorate și necolocviale, ni s-a adresat nouă, urlând și făcând spume la gură. După acest recital, a început să ne zâmbească, iar la despărțire a vrut să dea mâna cu noi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Călăul meu a mers mai departe. A pus un afiș imens la intrarea profesorilor în clădirea istorică cu numele noastre, cu procentele de promovabilitate și cu un text deplorabil. Că efectul a fost cu totul altul, căci colegii care ne întâlneau ne felicitau pentru curaj, este o cu totul altă poveste. Numai un mare profesor de la o facultatea de răsunet a mers la călăul meu și i-a impus să înlăture afișul-rușine, lucru care s-a și produs.
Peste ani, dintre noi, unu coleg a ajuns mare barosan și nu mică mi-a fost surpriza să văd cum la o ședință festivă, îi înmânează călăului meu o diplomă. Când i-am reamintit de incidentul cu afișul, el mi-a zis:
- Lasă-l Ioane, că e și el bătrân...
- Nene, am văzut cum victima își premiază călăul.
Anii au trecut.
Am aflat zilele trecute că mi-a murit călăul zilele trecute. Dumnezeu să-l ierte că n-a știut ce face!
Pentru unii, tații lor sunt călăi din moment ce-i bat fără vreun motiv.
Pentru alții, călăii sunt învățătorii și profesorii lor, care-i torturează în loc să-i educe.
Pentru maturi, călăii sunt șefii lor care neavând calității profesionale care să-i impună în fața subalternilor, singura modalitate de a conduce este aceea de a se poziționa în postura de călăi care urlă, agresează și mai ales, își dovedesc incompetența prin ordine contradictorii de la o oră la alta, fără a obține ceva spectaculos la schimb.
Eu am avut un călău în viața mea, un prorector. Eram undeva înainte de anul 1987, deci nu mai mă consideram puști din moment ec mă apropiam de 40 de ani. În anul acela de dinainte de 1987, la o sesiune de examene, promovabilitatea la disciplina Limbaje de programare unde lucram și eu alături de trei colegi cu care scrisesem câteva cărți de succes în ale programării calculatoarelor, am avut un procent de promovabilitate ridicol, de sub 25%. Erau vremurile în care promovabilitatea trebuia să fie cât mai mare, căci în comunism nu se accepta rebuturi în rândurile studenților și prin extensie, restanțierii erau asimilați rebuturilor. Prorectorul care a fost călăul meu, își dorea nespus să devină rector drept care:
- se lupta ca instituția să apară în exterior, ca fiind una model,
- scria articole în presa centrală la apariția volumelor cu lucrările științifice ale lui CEAUȘESCU,
- o lăuda prin toate ședințele pe tovarășa de la cabinetul doi,
- exercita presiuni grosolane pentru a timora cadrele didactice.
Așa s-a făcut că în anul când promovabilitatea la disciplina de Limbaje de programare a fost sub 25% ne-a convocat pe noi cei patru făptuitori, pe decan, pe șeful de catedră și pe secretarul de partid. Mai întâi a măturat cu cei trei, după care, folosind niște cuvinte extrem de grele, colorate și necolocviale, ni s-a adresat nouă, urlând și făcând spume la gură. După acest recital, a început să ne zâmbească, iar la despărțire a vrut să dea mâna cu noi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Călăul meu a mers mai departe. A pus un afiș imens la intrarea profesorilor în clădirea istorică cu numele noastre, cu procentele de promovabilitate și cu un text deplorabil. Că efectul a fost cu totul altul, căci colegii care ne întâlneau ne felicitau pentru curaj, este o cu totul altă poveste. Numai un mare profesor de la o facultatea de răsunet a mers la călăul meu și i-a impus să înlăture afișul-rușine, lucru care s-a și produs.
Peste ani, dintre noi, unu coleg a ajuns mare barosan și nu mică mi-a fost surpriza să văd cum la o ședință festivă, îi înmânează călăului meu o diplomă. Când i-am reamintit de incidentul cu afișul, el mi-a zis:
- Lasă-l Ioane, că e și el bătrân...
- Nene, am văzut cum victima își premiază călăul.
Anii au trecut.
Am aflat zilele trecute că mi-a murit călăul zilele trecute. Dumnezeu să-l ierte că n-a știut ce face!
(17 noiembrie 2022)
No comments:
Post a Comment