Politicianul român ca automat finit

Există foarte bine pusă la punct teoria automatelor finite. Autori români s-au remarcat în mod special în ceea ce privește teoria automatelor  finite și cu mulți ani în urmă au fost publicate cărți dedicate acestui subiect. Acum nu mai este nevoie să citim cărți pentru că pe Wikipedia se găsește tot ceea ce dorim despre automate finite.
Nu este deloc greu să definim pe politicianul român ca fiind un automat finit. El este un automat finit cu mult mai simplu decât un automobil pentru că:
- are o mulțime a stărilor formată din două elemente și anume starea LA PUTERE și starea ÎN OPOZIȚIE,
- intrările lui sunt extrem de reduse ca număr, banii fiind una dintre ele,
- ieșirile sunt și mai puține, dovadă stau rezultatele din ultimii 33 de ani de după 1989.

În acest context, politicianul român este predictibil, ceea ce este specific oricărui automat determinist și nu trebuie să ne mire câtuși de puțin, întrucât pregătirea lui este mai mult decât precară. Dacă vedem că politicianul român nu are vocabular, nu are cultură, nu știe limbi străine, se împopoțonează cu titluri și diplome care nu sunt dublate de sporul de cunoștințe necesar, automatul finit va fi complet definit.

În mod normal ar trebui să scriu aici și o formalizare pentru a demonstra că chiar așa stau lucrurile, dar cititorul dacă urmărește la televizor și în viața reală parcursul politicianului dâmbovițeam și-l compară cu un alt automat finit foarte simplu, să zicem un clește sau un ciocan, se va lămuri rapid care este matricea  stărilor și care sunt acțiunile specifice politicianului, din care aceea de a minți este esențială. Tranzițiile politicianului sunt reduse ca număr, dar pentru el nu numărul contează, ci intensitatea. Dacă ciocanul și cleștele au utilizări clare, politicianul român este doar un rău necesar, un automat finit pe care democrația l-a instalat, ca mare consumator de resurse fără a produce prea mare brânză.



(23 noiembrie 2022)