Doctoratul de pe vremea mea...

Sunt un tip prea bătrân ca să nu vorbesc despre lucrurile de pe vremea mea, adică de acum 50 de ani. Deci, voi spune câteva cuvinte despre doctoratul de pe vremea mea.

În primul rând, pe vremea mea, doctoratele se organizau doar în câteva centre universitare.

În al doilea rând, pe vremea mea, nu făcea oricine doctorat.

În al treilea rând, pe vremea mea, cine făcea un doctorat, lucra după aceea în domeniul tezei sale.

În al patrulea rând, pe vremea mea, existau foarte puțini conducători de doctorat.

În al cincilea rând, pe vremea mea, doctoratul se finaliza cam în 6 - 7 ani, nu în 3 ani ca acum.

În al șaselea rând, pe vremea mea, nici nu se pomenea de plagiat, cum că ar exista așa ceva.

În al șaptelea rând, pe vremea mea, doctoratul însemna muncă de cercetare științifică continuă.

În al optulea rând, pe vremea mea, susținerea tezei de doctorat era cu adevărat un eveniment.

În al nouălea rând, pe vremea mea, numărul celor ce susțineau teza de doctorat era extrem de mic.

În al zecelea  rând, pe vremea mea, titlul de doctor nu era o rușine ca în ziua de azi.

Pe vremea mea, era extrem de dificil să găsești un conducător de doctorat, dacă profesorii cu care ai lucrat la cursuri sau la seminarii în studenție și care aveau drept de conducere de doctorat nu te remarcaseră în studenție prin ceva anume. Fiind puțini conducători de doctorat, la colocviul de admitere, ajungeau numai vârfurile seriilor de studenți, dintre care cei rămași în învățământul superior sau în institutele de cercetări erau majoritari. Cei care lucrau în producție aveau șanse foarte mici de a fi acceptați la doctorat, iar activiștii de partid sau miniștrii aveau cu totul alte preocupări decât acelea de a se împopoțona cu titluri academice, partidul impunându-le alte exigențe și sarcini de zi cu zi.

Pe vremea mea, doctoratul însemna un ciclu de 4 ani în care se susțineau 3-4 examene grele în primii doi ani, cu bibliografie, cu comisie formată din profesori de specialitate și 2-3 referate în următorii doi ani, referate muncite la greu, cu documentare serioasă, cu cercetare științifică în spate.

Pentru teza de doctorat erau alocați alți doi ani. Teza de doctorat trecea printr-o sumedenie de filtre, iar susținerea devenea posibilă dacă și numai dacă specialiști recunoscuți din domeniu trimiteau semnale conducătorului științific legate de soluțiile originale din teza de doctorat că sunt valoroase, iar lucrarea în ansamblul ei este cu adevărat o teză de doctorat.

Numai după ce conducătorul de doctorat era convins că are în față o teză pe care comunitatea științifică o recunoaște ca fiind valoroasă, trecea la declanșarea procedurii de susținere a tezei, cu alcătuirea comisiei, cu trimiterea tezei la comisie, cu obținerea referatelor de la membrii comisiei. Când totul era foarte clar, adică referatele comisiei erau favorabile, se stabilea data susținerii tezei în ședință publică. Nu vreau să descriu în cuvinte, căci nu există cuvinte pentru emoțiile pe care le-am trăit la susținerea tezei mele de doctorat. După susținere, teza pleca la minister, de acolo se primea confirmarea titlului de doctor, după care se elibera diploma de doctor în științe, care arăta ca un carton absolut anost.

Cu titlul de doctor în științe, persoana avea drept să candideze la obținerea anumitor posturi în universitate sau în institutele de cercetare, căci lumea nu se fălea pe atunci că are doctorate și nici nu scria pe cărți de vizită PhD sau în CV despre doctorat, căci în vremurile de demult nu compunea lumea CV-uri, ci scria autobiografii cel mult, dacă se cereau la serviciul de cadre al insituției unde lucram fiecare dintre noi.

(23 noiembrie 2022)