Nevoia de tătuc

Îmi aduc aminte o întâmplare de după data de 5 martie 1953, ziua în care a murit I.V. STALIN. Era un salariat la întreprinderea unde lucra tata și când acesta a aflat că STALIN a murit, îl jelea, zicând disperat:
- A murit tătucu' STALIN! 
Oamenii simt nevoia să aibă un tătuc. Și în Coreea de Nord, la moartea șefului suprem, poporul plânge și-și smulge părul din cap. Și la noi, când a murit Gheorghe GHEORGHIU DEJ, femeile purtau baticuri negre și cine se ducea la catafalcul acestuia, plângea. M-am mirat, căci unii nu-și plâng nici proprii părinți.

Pe mine m-a enervat întotdeauna ideea aceasta de a avea un tătuc, de parcă eu n-aș fi în stare să gândesc cu capul meu, ci trebuie mereu cineva să fie deasupra mea și să mă ghideze ce și cum să fac. De aceea nici Ion ILIESCU și cu atât mai puțin Traian BĂSESCU nu mi-au plăcut că își luaseră în serios rolul lor de tătuci, deși nimeni nu le ceruse să facă lucruri care nu erau înscrise în fișa postului lor.

M-am bucurat văzând că Klaus IOHANNIS este altfel, adică:

- nu e populist,

- nu pupă babe,

- nu ține prunci în brațe,

- nu jelește alături de năpăstuiți,

- e ceva mai sobru,

- nu se coboară la dialoguri de mahala,

- evită să împartă daruri,

- nu-și bagă nasul în tot felul de nimicuri.

Totuși, poporul are nevoie de tătuc, pentru că desprinderea de comunism se face cu dificultăți. Oamenii așteaptă ca cineva să le dea mâncare, bani, pomeni. Societatea aceasta presupune ca lumea să muncească și este foarte greu să se aplece omul pe muncă și să-și ia soarta în propriile-i mâini. Un tătuc care dă, care promite, care mângâie pe creștet, are darul de a-i scuti pe oameni de a gândi asupra propriilor decizii privind ziua de mâine. Mie îmi place IOHANNIS că nu se vrea un tătuc. M-ar plictisi, m-ar enerva și m-ar dezamăgi. Îl vreau preocupat de imaginea din exterior a țării, de marile probleme ale țării așa cum face el.







(17 octombrie 2021)