Eram în 1986 după ce văzuse toată România meciul de la Sevillia comentat de Cristian ȚOPESCU și un prieten m-a întrebat:
- Neluțule, tu știi cum se zice în spaniolo ghinion?
- Coane, dacă mă întrebai cum se zice în chineză, știam. Nu știu. De unde să știu? Cum se zice?
- Se zice EL DUCKADAM, nene, să știi și tu!
Ori de câte ori mă gândesc la ceva frumos, am două momente care mă fac să mă bucur, așa, pentru mine. Primul moment a fost acela al evoluției din 18 iulie 1976 la Olimpiada de la Montreal a Nadiei COMĂNECI, când a fost notattă cu 10, dar tehnic aparatele arătau unu. Al doilea moment a fost al patrulea penalți apărat de portarul echipei Steaua București Helmuth DUCKADAM în 7 mai 1986. Au fost momentele mele de bucurie și de mândrie, puține dealtfel, căci sportul românesc a luat-o rău de tot pe tobogan la vale din moment ce nenumca, indisciplina, mediocritatea și neseriozitatea sunt ridicate la rang de normalitate.
Ori de câte ori trec pe lângă un stadion și aven câteva mă gândesc la momentul Sevillia și la marele Helmuth DUCKADAM. Sunt nostalgic, dar acela a fost momentul de grație al fotbalului românesc, eveniment care se repetă o dată la 1.000 de ani.
(24 martie 2021)
No comments:
Post a Comment