Neîndeplinirea sarcinilor = abuzul cel mai teribil în serviciu

Fiecare om la locul lui de muncă are o chestie numită fișa postului sau ar trebui să aibă. Mai ales șefii au așa ceva cu deosebire dacă sunt angajați la stat. Numai că acea fișă a postului se încheie cu o aiureală din care rezultă că angajatul trebuie să facă orice, dacă i se cere, inclusiv să fie vidanjor, zic eu...  Când se face fișa postului nu se suflă un cuvânt despre:

• onoare;
• iubire de semeni;
• respect față de cetățean;
• etică;
• punctualitate;
• aprecieri;
• proceduri;
• reguli;
• evaluare;
• autoevaluare;
• calitate.

I se pun în cârcă celui care o semnează că a luat la cunoștință tot felul de lucruri formale și chestii neangajante care lasă loc fix la orice abordări pe care șefii le exploatează în fel și chip. În mod normal fișa postului trebuie să arate clar care sunt articolele de lege ce trebuie semnatarul să le respecte. Aberația conform căreia nimeni nu este mai presus de lege sau stupizenia că nimeni nu are dreptul să invoce necunoașterea legii, sunt texte de adormit copiii, pentru că:

• legile de știut reprezintă zeci de mii de pagini;
• nici juriștii nu le știu;
• abordarea este fantasmagorică.

Mă bazez pe faptul că la examenele de intrare în magistratură sunt nenumărați tineri ce candidează, cam 200 sunt declarați admiși, dar dintre cei nereușiți nu zice nimeni ca nu au existat și candidați care au luat note sub 7. Dacă nota 7 reprezintă că nu prea știu carte, ei ca specialiști, dar cei care n-au citit o pagină de carte de drept, este exagerat să li se ceară să știe totul ca să se încadreze în cerințele actului numit, ori cum se numește?

În opinia mea, fișa postului trebuie să clarifice cu rigurozitate:

• ce are de făcut angajatul;
• în cât timp trebuie să dea soluția;
• modul de a fi controlat;
• stimulente și sancțiuni;
• ce nu trebuie să facă în niciun caz.

Repet: în toate abordările trebuie să se vorbească despre cinste și mai ales despre onoare. La noi, nu înseamnă nimic dacă un individ face năzbâtiile care duc la pierderea onoarei, pentru că onoarea e ceva volatil și dacă mulți nu o au, nici nu contează pentru ceilalți. Vedem seninătatea cu care vorbesc unii despre pedepsele executate pentru hoții ordinare, modul în care îi iau în derâdere pe procurori, mai ales prin folosirea de cuvinte obscene, lucru nepermis, în opinia mea. Climatul creat de media în jurul acestor abordări face ca neîndeplinirea sarcinilor să treacă pe planul al VII-lea și să devină neimportantă, iar cel onest care își face treaba corect și conștiincios săpară un bou și nu un exemplu. Eu voi ropune un indicator: gradul de îndeplinire a sarcinilor. Un individ a primit 100 de cereri și a solicitat 95. Înseamnă că el a solicitat între 92% și 100%, ceea ce conduce la calificativul FOARTE BUN. Dacă respectivul a soluționat 87, însemnă că munca lui se încadrează între 78% și 91%, adică a lucrat bine. În rest înseamnă că respectivul a lucrat prost și trebuie să plece. Legile pe care tot le invocăm nu au nimic în ele despre termene și despre calitate. Se zice undeva că ăia care nu aduc în dezbatere un oarece, acel oarece e dat ca acceptat tacit, vai steaua lor, dar mai ales, vai steaua noastră. Ce bine ar fi dacă legiuitorul ar introduce în texte ceva despre onoare, cinste, onestitate, și termene și ar lăsa-o mai moale cu buna credință, care oricum e luată în deșert de oițele din vârful oricărei structuri organizaționale cu conducere colectivă, unde vechea moștenire este de reulaut ori de câte ori se schimbă vârful, deși în noua organigramă 99% sunt tot ăia care urlă despre nasolelile vechii moșteniri în condițiile în care votul lor a fost întotdeauna aprobativ.

(08 septembrie 2016)