CSIE'50 - pictură și pictori

Când scriu despre CSIE'50, obligatoriu trebuie să merg și spre zona artelor, pentru că între cibernetică și arte există o legătură foarte strânsă. 

Voi scrie despre cabinetul lui Manea Mănescu, care ani și ani a fost șeful real al catedrei de Cibernetică Economică, deși erau unii șefi de paie care nu-iieșeau din cuvânt. Acolo, în acel cabinet care avea baie cu cadă, o canapea și tot confortul, ținea pe pereți două tablouri extrem de frumoase, pe care le-am recunoscut imediat fără să mă uit pe iscălituri. Unul era tabloul lui Ion Musceleanu, cu acea pată cărămizie unică, după care pictorul este recunoscut de la o poștă și altul era tabloul lui Margareta Sterian, cu simbolistica ei absolut fascinantă. Bineînțeles că m-am felicitat în interioarele mele pentru cât de bun eram în ale picturii românești contemporane.
O dată cu Revoluția, când multe s-au distrus sau multe au dispărut, cele două tablouri s-au volatilizat. Nu trag concluzii. Știu numai că tot atunci un profesor își ardea în curtea engleză cărțile care erau dedicate ăn exclusivitate gândirii economice în serial și pe bani adevărați lui Nicolae Ceaușescu. Tablourile acelea cu siguranță nu au avut aceeași soartă, chiar dacă la Revoluție se trăgea din toate părțile, în toate direcțiile.
Mereu vedeam expoziții, mereu mergeam la hanul cu Tei de pe Lipscani să văd ce mai au scos la vânzare pictorii. Și galeriile Orizont de la Biserica Italiană îmi erau cunoscute, deci nu aveam cum să dau greș chiar cu una cu două. Am mai avut ocazia să văd expoziția de pictură a asistentului de cibernetică al profesorului Edmond Nicolau, tânărul Doru Țaganea. Erau multe tablouri expuse la pe holul de la etajul unii din clădirea Ciberneticii din Dorobanți 15-17. Am văzut expoziția, am discutat cu pictorul foarte mult, dar datorită unui mic incident, nu-mi face nicio plăcere să continui să scriu, deși despre arta acestuia de atunci o analiză ar merita, ca erau chestii interesante. Să scrie alții, nu eu.

Dacă aș vrea să fiu lipsit de modestie, ar trebui să scriu despre faptul că am pictat și eu. Pictura pentru mine a fost acel refugiu necesar pentru a mă feri de stresul pe care mi-l genera un șef de catedră, despre care dacă aș scrie acum, numai ocări ar urma, dar n-o fac. Am pictat de toate, însă tabloul cu dovleacul pe masă este de pomină. L-am făcut cadou și prietenul meu a vrut să mi-l arate înrămat. Numai că masa era în plan vertical și bietul dovleac plutea în imponderabilitate. Mai am și acum prin casă niște chestii în ulei. Una am intitulat-o aripa tânără cu gândul la liberalii de demult. În bătaie de joc spun că marile muzee ale lumii licitează dintre capodoperele mele pentru a le pune pe pereții closetelor lor, la loc de cinste, căci marile poeme ale lumii cam pe acolo se scriu. Probabil mai sunt pictori în CSIE dar nu-i știu eu. Îmi cer scuze, dar nu am nicio vină că nu-i știu. Sunt un ignorant și asta este. Dintre doctoranzi sau colegi cu care am discutat mai mult, nu am văzut niciun pictor.

(10 noiembrie 2016)