Examenele studențești în timpul comunismului

În timpul comunismului, învățământul superior în general și cel economic în special, erau caracterizate prin următoarele trăsături:

- învățământul era obligatoriu ca frecvență la cursuri și seminarii,

- procentele de promovabilitate erau esențiale în analize,

- săptămâna de studiu era de cel puțin 36 de ore de cursuri și seminarii,

- partidul conducea toate elementele constitutive ale învățământlui,

- elementele de democatizare erau absente din cauza centralismului democrat.

În niciun caz nu se urmărea decăderea învățământului prin scăderea calitativă a procesului educațional, inclusiv a modului în care decurg examenele. Comunismul, cel care clădea omul nou, se baza pe muncă, cinste și pe principiile educației comuniste. Atunci nu era nevoie nici de transparență, nici de discuții, nici de critică. Partidul ținea în mână totul, pe profesori, pe studenți, dar mai ales pe agitatorii și propagandiții din rândurile studenților și profesorilor.

La examene studenții știau din timp care sunt:

- materia ce se găsește pe bilete,

- perioada de susținere a examenelor,

- sistemul complet de notare,

- drepturile studenților și profesorilor,

- respectul pe care fiecare parte și-l poartă.

În timpul comunismului:

- studenții care aveau absențe și nu aveau activitate la cursuri și seminarii, erau nominalizați că nu au dreptul de a intra în examen,

- modul de alcătuire a subiectelor era cunoscut, modul de corectare nu era pus în discuție, datorită calității corpului profesoral, ceea ce făcea ca discuțiile pe lucrare între profesor și student să se soldeze, pe bune, nu prin forță, prin acceptarea rezultatului primei corecturi,

- promovarea examenului era dată de ceea ce studentul scria în teza de examen sau după calitatea răspunsului dat la oral,

- dacă examenul avea probă scrisă și probă orală, apăreau situații în care studenții care obșineau note peste 8 intrau la oral numai dacă doreau să-și crească nota, iar ceilalți intrau la oral cu toții, 

- activitatea de la seminar și de la cursuri cântărea la rotunjirea notei la examen, dar niciodată nu intra în calcul într-o formulă matematică.

Rolul asistentului era esențial la examen. Asistentul de la seminar venea de regulă la subiectul aplicativ și-l asculta pe student. Asistentul era cel care arăta profesorului caietul de seminar și profesorul vedea dacă studentul a fost activ, dacă a fost prezent. dacă nota la examen era undeva 7,50 și studentul avea activitate bună, profesorul fie îi dădea nota 8, fie îl întreba dacă dorește să răspundă la niște întrebări suplimentare. Dacă studentul răspundea primea chiar 9, dar dacă răspunsurile nu erau cele mai potribite, studentului i se dădea nota 7 sau 8 de la caz la caz. 

În timpul comunismului relația student-profesor era extrem de bine definită. Studentul își respecta profesorul și avea încredere totală în profesolul său. Reciproc, profesorul își respecta studenții și era de maximă corectitudine, nefiind necesare elemente suplimentare care au la bază suspiciuni.

Și în timpul comunismului, în ședințele de partid, în ședințele de Consiliu Profesoral și chiar în Senat erau în discuție rezultatele la examene. Se produceau astfel de discuții când:

- coeficientul de promovabilitate era sub 85%,

- profesorul a dat subiecte din afara materiei predate,

- sistemul de evaluare era deficitar și subiectiv,

- studenții erau nemulțumiți, dar în mod obiectiv.

Profesorul în cauză trebuia să dea explicații, fără a da vina 100% pe studenții cu care a lucrat sau nu a lucrat așa cum i s-a cerut. Am participat la astfel de discuții, care nu erau execuții. Profesorii știau regulile și căutau să le respecte. Orice tratare superficială era sever sancționată de sistem, căci sistemul educațional avea suficiente elemente de autoreglare.
În comunism, examenele:
- nu erau numai scrise,
- nu se dădeau ca teste grilă,
- se dădeau la nivel de grupă, nu de serie,
- nu aveau așa de multe contestări ale notelor,
- presupuneau multă muncă din partea studenților,
- erau promovate numai de cei care știau materia,
- aveau și probe orale, pentru a evidenția temeinicia și creativitatea,
- presupuneau respectul față de efortul studentului,
- nu însemnau nicio tocmeală ca la piață.

Nu sunt un nostalgic al învățământului superior din comunism. Atunci erau foarte multe imperfecțiuni. Nu erau preluate modelele avansate. Acest lucru nu se face nici acum. De aceea învățământul superior este în picaj. Au fost preluate numai elementele care au dus la scăderea performanței și se vede de la o poștă că tinerii doresc să plece să învețe în străinătate. Mulți tineri nici nu se mai gândesc să facă o facultate căci o consideră pierdere de timp, căci diploma nu le ține de cald la găsirea unui loc de muncă bine plătit. Am lucrat și după 1989 până în 2012, deci știu și ce înseamnă învățământul din capitalismul de cumetrie, când miniștri educației sunt schimbați ca șosetele, când învățământul este subfinanțat, neglijat și marginalizat, iar despre cercetarea științifică nu mai zic nimic. Sunt mut.

(18 iulie 2018)