Cine trece prin centrul Bucureștiului, are ocazia să vadă o serie de mosntruozități ale bolșevismului, dar și ale democraței, ca exoresie a prostului gust și a micimii vremurilor trăite. Una dintre acestea este clădirea Teatrului Național din București - TNB. Parcă a fost un blestem ca teatul naționalsă nu aibă o clădire, așa cum orice teatru o are pe a lui, ba că a luat foc, ba că nu s-a construit, ba că nu mai știu ce s-a întâmplat. Și acum, dacă o are, parcă nici n-ar fi, căci arată mai mult a cavou nazist din capitala nebunească de 1.000 de ani al celui de al treilea Reich, decât a clădire civilă. Clădirea TNB:
- este oribilă,
- are disproporționalități,
- dă senzația de pălărie,
- este lătăreață,
- este diformă,
- nu impresionează,
- sperie.
Deși în vitrinele Institutului de Arhitectură apar propuneri de proiecte pe care le admirăm pentru echilibrul lor, pentru eleganța liniilor și pentru jocurile de volume, peste drum se află exact opusul, rezultatul unei minți de nepătruns a arhitectului Horia MAICU. Nu am de spus decât atât: mie nu-mi place. Clădirea mă copleșește, mă sufocă. este rece și neprimitoare, de parcă vine de undeva dintr-un trecut tenebros. Deși s-a încercat îndulcirea acestei caricaturi, nu s-a reușit și în timpul directoratului lui Ion CARAMITRU s-a revenit la forma caricaturală de dinainte de a fi prin corecție o hidoșenie.
(29 iulie 2018)
No comments:
Post a Comment