Săptămâna de muncă a studenților în comunism

Săptămâna de muncă a studenților în comunism era cu totul diferită de ceea ce știu studenții din ziua de azi. Să nu creadă nimeni că:

-  sunt un nostalgic duă acele timpuri, 

-  militez la revenirea acelor vremuri,

- este greșit cum se procedează aztăzi,

- trebuie făcute comparații inutile.

Eu doar arăt ce fel de studenție am trăit eu în cei 5 ani de facultate, unde am a mă lăuda că am avut o garnitură de profesori de nare clasă, de la care chiar am învățat lucruri deosebite, care mi-au servit ca modele toată viața și despre care voi vorbi cu respect cât voi trăi.

În primul rând trebuie să spun că în toți cei 5 ani, structura anului universitar a fost aceeași, fără a se modifica cu nimic, statul neintervenind cu tot felul de modificări că e prea cald, că e prea frig, că i-a venit cuiva o ideie. Semestrele aveau tot timpul același număr de săptămâni. Sesiunile aveau tot timpul aceeași lungime ca număr de zile. Existau două vacanțe, una între semestre și alta vacanța de vară.

Existau discipline cu:

- durată pe două semestre,

- durată pe un singur semestru, dar puțține la număr,

- durată pe doi ani cu examene anuale,

- durată de un an și jumătate,

- 21 de cursuri la examen,

- 42 de cursuri la examen,

- cu examen scris și oral,

- doar cu examen oral.

Numărul de examene era bătut în cuie pe sesiuni. Existau foarte puține discipline care se încheiau cu colocvii, precum sportul și limbile străine.

Foaia mea matricolă certifică această structurare.

Săptămâna de lucru în studenția mea din anii comunismului era caracterizată prin:

- mers la școală luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă,

- numărul de ore zilnice era de cel puțin 6,

- zilnic erau un curs și două seminarii,

- rareori erau două cursuri și dpuă seminarii în aceeași zi,

- profesorii aveau consultații săptămânale la catedră,

- studenții mergeau să studieze la biblioteca ASE sau la BCU,

- ora avea 50 de minute și cursul sau seminarul aveau 100 de minute cu pauză de 10 minute între ele,

- frecvența era obligatorie și se consemna în condica de prezență a grupei de studenți,

- se învăța după notițe, dar și după manualele existente în bibliotecă,

- la avizierele catedrelor era afișată bibliografia pentru seminarul săptămânii curente,

- asistenții erau la noi cadre didactice cu experiență, unii veniți din producție,

- cei care predau erau toți cu grade didactice importante, oameni de mare presitgiu,

- evidența activității de la curs și de la seminarii era extrem de strictă.

Așa era în comunism, studentul trebuia să învețe temeinic, iar profesorii respectau munca studenților. Învățământl nu era bazat pe memorare câtuși de puțin. La toate disciplinele se studia, se discutau elemente teoretice și apoi se făceau aplicații. Existau caiete de lucrări, existau proiecte individuale, nimeni neavâd posibiliattea să trișeze cumva căci existau chei de control cunoscute de asistenți și de profesori, aceștia dându-și seama imediat că studentul a luat-o pe arătură.

Se muncea din greu, dar când studentu ieșea de pe băncile facultății se ducea direct în producție, fără a fi nevoie de vreo perioadă de acomodare. Eu vorbesc despre studenția mea de la facultatea de Calcul economic și Cibernetică Economică de pe vremuri, CSIE de azi, secția de Mecanizarea și Automatizarea Calcului Economic de atunci, Informatica Economică de azi.

(19 iulie 2018)