Comunsimnul propagandiștilor

În orice organizație de partid, un rol covârșitor, dar și cel mai vizibil îl avea departamentul de propagandă. Atunci când era format de oameni cu creierul la ei, cu cultură și mai ales, curajoși,

lucrurile mergeau strună. dacă la propagandă șef era un politruc, iar membri erau oameni fără

pregătire și mai ales fricoși, activitatea de propagandă mergea după șabloane și toată lumea din organizația de partid era nemulțumită. Cenzura cea mai cruntă apărea atunci când cei de la propagandă, de teama de a nu-și pierde scaunele, puneau numai și numai piedici oricui venea cu o inițiativă, oricare ar fi fost aceasta. Am cunoscut inși de la propagandă care erau de o duritate extremă în ceea ce privește analiza pe texte și mai ales în ceea ce privește conținutul, în raport cu cuvântările lui Nicolae Ceaușescu și ceva mai târziu, cu zicerile Elenei Ceaușescu. Propagandiștii aveau talentul extraordinar de a ridica din sprâncene, de a se încrunta și de a pune întrebări care mai de care mai tâmpite, dar  care aveau rolul să-i descumpănească și pe cei mai perseverenți. Ei repetau, asemeni țâncilor care întreabă la nesfârșit cu de ce pentru a se lămuri, exasperându-i pe adulți. Propagandiștii stupizi aveau calitatea de a nega, fără a aduce argumente spunând sec doar că nu este bine sau că nu este partinic. Am văzut propagandiști limitați care:

- au suspendat spectacole;

- au pus sub semnul întrebării poeme de-ale lui Pablo Neruda;

- au inclus în dări de seamă fragmente din cuvântpri pe care ei le memoraseră;

- au criticat teoreme de matematică;

- au încercat pe chirurgi cum să opereze în limina hotărârilor CC al PCR;

- dând sfaturi unor mari actori cum să-l joace pe Ștefan cel Mare;

- comentând pe larg absurdul teoriei relativității;

- disprețuind un computer Sinclair din mâna unui elev de informatică;

- confundând mari poeți români între ei;

- etalându-și necunoașterea de limbi străine ca pe o virtute.

Propagandiștii au fost omniprezenți și toată lumea vedea cum apar în ședințe, fac prezența ca apoi să dispară pentru a face același lucru în mai multe locuri, întrucât ei își doreau să fie în tot felul de comisii și comitete. Când un propagandist lua cuvântul sau conducea o ședință, se identifica acea limbă de lemn perfect lustruită, cu șabloane dintre cele mai penibile, plictisitoare, enervante și plate. Mereu m-am întrebat cum nu fac propagandiștii bătături la fese, cum nu cască acolo la prezidiu. La un moment dat am crezut că ei au ajuns la performanța de a dormi cu ochii deschiși. Am avut multe intersecții cu unii propagandiști și din toate am ieșit destul de șifonat, mai ales că nu sunt un tip fexibil care să spună YES la orice și mai ales să facă orice i se spune spunând în prealabil tot YES sir.
Comunsimnul  propagandiștilor reprezintă un imperiu care a tras sistemul în jos, făcândul din rău, insuportabil, mizerabil și demn de cel mai autentic dispreț. propagandiștii sunt indivizi fără meserie, fără cultură, fără experiență într-un domeniu, fără șira spinării, dar care se scurg asemeni lichidelor, pentru a intra în toate crăpăturile din sufletele șefilor, impresionându-i profund.

(19 mai 2017)