Satira în comunism

În comunism, ca în toate societățile democratice, nu era interzis râsul. Se râdea la:

- bancuri,

- glume,

- povestiri,

- teatru,

- lectură,

- discuții.

Comunismul a avut întotdeauna limitări în ceea ce privește satira. Autorilor de texte  li se permitea să satirizeze anumite aspecte, dar li se interzicea să satirizeze ceva ce făcea referire la:

- familia lui Nicolae CEAUȘESCU,

- discursurile lui Nicolae CEAUȘESCU,

- acțiunile întreprinse de Nicolae CEAUȘESCU,

- ceea ce se construise în timpul lui Nicolae CEAUȘESCU,

- industrializarea socialistă,

- cooperativizarea socialistă,

- realizările mărețe ale clasei muncitoare.

Dacă are cineva răbdare să vadă filmele de comedie românești realizate în perioada comunistă va vedea că acolo se află pe de o parte eroii pozitivi - milițieni, activiști de partid, muncitori exemplari, gospodine harnice și pe de altă parte erau leneșii, escrocii, bișnițarii, repetenții, chiulangii, iliciți, imorali, bețivi, bătăuși, șmecherii, femei ușoare, foști chiaburi, foști burghezi, ospătari corupți și alte categorii de executanți mărunți care nu respectau codul de etică și echitate socialistă.

Având în vedere că existau restricții foarte clare, autorii de texte satirice, știind cum au sfârșit ILF și PETROV, erau foarte atenți și numai în cazuri cu totul speciale strecurau niște aluzii numite șopârle, la neajunsuri vizibile care făceau referire la teritorii interzise satirei. Nu există vreun film, vreun scheci, vreo abordare cu tentă satirică referitoare la un prim secretar de partid de la județ, la vreun ministru, la vreun membru al comitetului central al partidului. Vedem filme satirice unde comicul este de limbaj, de situație, de costum, numai că totul este la nivel de executanți, cel mult șef de cap, director de făbricuță, dar niciodată nu apar elemente satirice care să se refere la metrou, canalul Dunăre-Marea Neagră, Combinatul Siderurgic Galați, Uzina Electroputere Craiova, Mina Lonea, Hidrocentrala Bicaz, Uzina de Tractoare Brașov sau alt obiectiv realizat în anii socialismului.

Satira viza defecte de comportament ale oamenilor, dar nu ale oricăror oameni, ci a celor de la baza societății. Satira nu s-a referit niciodată la vârful societății comuniste. Cine încerca să se abată de la regulile nescrise ale satirei din comunism, fie nu mai era jucat, fie că nu mai era publicat, fie era declarat nebun.

Ca lucrurile să fie foarte clare, din când în când se organizau plenare al partidului dedicate culturii și acolo erau date direcțiile de urmat și nu de puține ori scriitorii înșiși prin luările lor de poziție trasau limitele satirei, înfierând cu mânie proletară situațiile în care colegi de-ai lor de breaslă călcau pe bec, exagerând cu tușele prea îngroșate ale satirei.

Tot timpul există riscul ca satira să derapeze, căci din dorința de a câștiga bani, autorii de texte și interpreții au tendința:

- să se îndrepte spre teme facile,

- să critice oameni importanți,

- să exagereze prea mult.

Trebuie acceptat că există oameni care acceptă satira la adresa lor, dar sunt și foarte mulți care sunt deranjați atunci când lumea râde dacă se face referire la ele, iar dacă autorii de texte satirice și interpreții nu intuiesc ce și cum, apar riscuri majore legate de modificarea contextului derulării de activități, astfel încât acel context devine potrivnic lor. În comunism existau nenumărate mijloace de izolare.

Unii regretă vremurile când se făcea mișto de președintele Ion LIESCU, acesta fiind prezent în sală.

(05 ianuarie 2020)