Cenzura în comunism

În comunism cenzura funcționa în:

- presa tipăriă sub forma ziarelor,

- edituri înainte de a publica volumele,

- teatre prin vizionări de dinaintea premierei,

- festivaluri muzicale,

- brigăzile artistice de amatori.

Cenzura era formată din oameni care:

- citeau texte,

- priveau spectacole,

- urmăreau ce spun artiștii,

- aprobau publicarea de articole,

- validau cărți spre publicare,

- cereau modificări în texte,

- opreau difuzarea ziarelor,

- interziceau spectacole,

- trimiteau la topit cărți tipărite,

- vegheau la puritatea culturală.

Sunt cunoscute situațiile în care volume de poezii nu s-au publicat, piese de teatru montate nu au avut decât premiera că au fost interzise. O singură dată s-a produs un eveniment care nu a fost cenzurat de la început, ci undeva mai pe la mijloc, prin tăierea microfonului. Mă refer la cuvântarea lui Constantin PÂRVULESCU la congresul al XII-lea al pcr transmisă în direct și finalizată duăî 5 minute și 8 secunde. La televizor a fost întreruptă transmisia cu mult mai devreme. PÂRVULESCU l-a criticat fără a fi cenzurat pe Nicolae CEAUȘESCU. 

Pe vremuri am asistat la vizionări de spectacole de către comisia de cenzură și am văzut cum puneau problemele cei care aveau un nivel de cultură ridicat atunci când ceva era pe lângă ceea ce cerea partidul, dar am văzut și cum cenzurau spectacole, texte în mod brutal politrucii. Ceea ce deranja teribil nu era cenzura în sine, ci modul în care cei ce veneau să analizeze ceva luau o atitudine sfidătoare de satrapi și vorbeau de sus, cu aroganță, apăsând anumite cuvinte, ca în final să dea sentințe în care ei spuneau că aplică ceea ce s-a fixat de sus, de foarte de sus. La un moment dat, să pozeze în băieți buni, cenzorii spuneau că dacă ar fi după ei, ar da drumul materialului sau spectacolului, dar dacă... Începeau fie scuze, fie enumerarea de consecințe cu mult mai dure decât le dă el. Oricum, cenzura era punctul forte al regimului și victoriile artiștilor erau efemere, mai ales prin faptul că în comisiile de cenzură se modificau persoanele trimise să facă vizionări, căci niciodată nu se știa dacă cenzorul și-a făcut bine sau nu datoria.

Cenzura se făcea și la niveluri mai mici. Ședințele de partid aveau o informare politică și musai trebuia scrisă și prezentată la comitetul de partid, unde cel ce o citea o cenzura, intervenind pe text în modul cel mai categoric posibil. Îmi aduc aminte cum politrucul care mi-a citit informarea pe care trebuia s-o prezint, căci erau prezentate prin rotație și o dată la un an sau doi venea rândul oricărui cadru didactic, a luat pixul și a început să introducă fragmente de citate din cuvântările Elenei CEAUȘESCU. M-am mirat nu că a introdus citate, ci că știa pe de rost acele citate. Data trecută, un altul care mi-a citit ceea ce am scris, mi-a zis că este OK, deși procedasem în același fel când cu citatele. Repet, cenzura a depins foarte mult de cel ce o făcea, de curajul aceluia și de cultura lui. Un fricos dezvolta numai semne de întrebare și nu se progresa de nicio sămânță, încât în final răspunderea modificărilor tot pe umerii autorului cădea. Mi-am adus aminte de un material care mi-a fost cenzurat care avea sublinieri cu o linie roșie, cu două linii albastre și avea pe ici și pe colo semne de întrebare. Când l-am întlnit pe cel ce executase cenzurarea și l-am întrebat, nu mi-a dat niciun răspuns concret, ci mi-a zis chestii vagi, drept care am plecat mai nelămurit decât am venit.

Cenzura în artă este o treabă extrem de grea și numai oameni de mare cultură au darul de a naviga productiv printre restricțiile puse de partid și realizările de mare valoare ale artiștilor. Ei nu trebuie să intre cu cizmele murdare de noroi în viața și în creația oricărui om de artă.

Cei mai periculoși sunt avortonii culturali puși să facă cenzură, pentru că ei joacă rolul celor care stopează orice creație artistică prin inducerea fricii în artiști adevărați, căci curajoșii sunt cei care au prins din zbor mesajele sibilinice și produc pe bandă rulantă ode, închinări fără valoare artistică, dar pe placul celor care cenzurează și mai presus de toate, producând extaz destinatarului.

Statul comunist îi plătea pe artiști și dorea ca ei să fie în slujba lui, deci nu se accepta ca plătitorul să primească șuturi, critici de la cei care erau slujbașii săi. Din când în când, statul și partidul mai arăta și biciul și zăhărelul, ca artiștii să priceapă ce au de făcut, căci altfel locul lor nu mai era nici pe scenă, nici la radio, nici în librării, ci la săpat șanțuri sau la vândut cireșe în fața porții cum a făcut și ARGHEZI până a se cuminți.

(05 ianuarie 2021)