Lipsa de respect

 Lipsa de respect șa români este sport național din moment ce:

- acasă copiii nu-și respectă părinții,

- adulții nu-i respectă pe bătrâni,

- elevul nu-l respectă pe profesor,

- pacientul nu-l respectă pe doctor.

Discutam cu un doctorand provenind din lumea arabă și îmi spunea că acolo elevul și fostul elev, ori de câte ori își întâlnesc învățătorul îi sărută mâna sau piciorul, în semn al respectului deosebit pe care îl poartă celui care i-a pus pentru prima dată creionul în mână și l-a învățat să scrie.

Eu am respectat:

- meseriașul care a venit la mine și mi-a arătat că știe să facă ceea ce eu nu sunt în stare să fac,

- magistratul care știe legile și le aplică, pentru că eu nu am învățat atât cât a învățat el,

- doctorul care și-a tocit coatele pe băncile facultății și învață toată viața pentru a fi curent cu noutățile,

- studentul care se zbuciumă să învețe să fie bun specialist, în condițiile foarte grele de acum,

- femeia de serviciu care se scoală la 4 dimineața ca la 7,30 să fie curată sala de curs,

- copilașul care vrea să-mi spună ceva, căci mai întâi trebuie să știu ce vrea.

De foarte multe ori am văzut oameni lipsiți de respect, care pretind de la cei din jur să aibă un comportament exemplar, deși prin ceea ce au făcut anterior, cei din jur ar trebui să fie extrem de reținuți. Au fost situații în care lipsa de respect m-a izbit în față ca un tanc. Am căzut, m-am ridicat. Nu am uitat, dar la intersecția imediată a respectivului mi-am manifestat reținerea absolută și de neclintit.

Concluzie: eram în Canyon și m-am urcat într-un autobuz. Am fost obligat de niște tineri să stau jos, căci părul meu alb îmi impunea să fac ceea ce mi se cerea. Aceasta este deosebirea între un popor educat și unul unde mârlănia și lipsa de respect sunt la ele acasă.

(07 februarie 2021)