Fără să vreau am asistat la mai multe discuții despre ISI. În Ro se încearcă de vreo 25 de ani să se facă niște ierarhizări calitative în mediul academic, folosind criterii cantitative. De aceea se zice că persoana care are un anumit punctaj care depășește un nivel specificat are dreptul să candideze pentru a ocupa prin concurs un anumit post didactic.
Este definită o grilă în care pe o coloană sunt înșirate elemente ce se iau în calcul și pe o altă coloană sunt date punctele atribuite. În funcție de obiectivele urmărite sau de situațiile oculte care apar în mediul politic, tabelul acela de punctaje suferă modificări, pentru a permite penetrarea în sistem a celor care trebuie, nu neapărat a celor care merită.
Nu am spus că astfel de abordări nu aduc progres acolo unde sunt aplicate. Numai că tot timpul oamenii vor găsi căi prin care să ocolească orice mod de a face ierarhizarea cantitativă pentru a face transfer spre nivelurile calitative.
Un rol important îl au revistele ISI și factorul de impact și alți indicatori, luați de fiecare cum crede el de cuviință în dorința de a-și arăta mușchii, cât de puternic este în ale ierarhizărilor. Toată lumea știe că metrul, kilogramul, ora și voltul sunt doar niște convenții acceptate de toată lumea, nici mai bune și nici mai rele, dar singurele care au capacitatea de a pune ordine în viața oamenilor. În acest context și treaba cu:
- numărul de articole ISI,
- numărul de articole în baze de date indexate,
- numărul de contracte de cercetare,
- calificativele anuale,
trebuie luate doar ca încercări de a stabili că o persoană se încadrează în cerințele definite pentru un portret robnot al funcției didactice pentru care dorește să candideze, fără a spune cineva că procesul e perfect.
Se vorbește în târg că ISI este deja un business și cine vrea să publice, plătește de la 1.000 $ în sus pentru a-și vedea articolul publicat într-o revistă ISI. Lumea vorbește multe, dar cazul Metalurgica de acum câțiva ani arată că fum fără foc nu există. Oricum, nimeni nu se compromite chiar și dacă ar fi mituit cu 1.000 $ pentru a publica un articol lipsit de valoare, pentru a da după aceea explicații în numerele următoare cu acele jenante corrigendum,
În lumea bună, unde onoarea este la ea acasă, sunt definite conferințe de specialitate de top, cu factor de respingere ridicat, unde penetrează numai comunicări valoroase, reviste de specialitate serioase și edituri care publică lucrări ca lumea, unde oamenii se respectă căci sunt de onoare și știu ce înseamnă să piardă cel mai de preț bun al lor, onoarea, făcând compromisuri. Acolo există criterii valorice autentice și standardele sunt foarte ridicate, iar valoarea adevărată este la ea acasă. În acest context, cine accede la o anumită poziție academică trebuie să posede articole, cărți și comunicări numai la revistele, editurile și, respectiv, conferințele din liste. Acolo nu există nici ISI și nici indicatori cantitativi. Evaluarea se face direct pe calitate, iar cei care fac evaluările sunt specialiști autentici, nu fripturiști sau slugi, care ar fi gata să facă dintr-o nulitate un mare savant, exact cum s-a întâmplat în zona codoi înainte de 1989.
Când am întrebat un profesor de la Stanford University despre revistele ISI unde a plublicat el, a făcut ochii mari și mi-a enumerat 3 reviste și 3 conferințe valabile în departamentul lui, unde dacă ești acceptat cu o lucrare este OK, iar restul nu contează. Despre comisiile de evaluare, lucrurile erau tot clar definite. Mi-a spus că există vreo 15 20 nume mari din domeniu din care sunt selectatți 5, iar aceștia primesc dosarul candidatului depersonalizat și fac evaluarea. În urma evaluării candidatul e acceptat sau nu. Acolo tot datoriă simțului onoarei, fiecare își știe lungul nasului și nu caută să acceadă la o poziție dacă printr-o autoevaluare strictă omul crede că șansele lui nu sunt foarte bune.
(17 februarie 2021)
No comments:
Post a Comment