Interviu cu profesorul universitar doctor Gheorghe RUXANDA

  

Ne cunoaștem de aproape 50 de ani și am avut numeroase momente când am                              colaborat pe probleme de informatică și de modelare matematica in economie. Am urmărit îndeaproape activitatea profesorului Gheorghe RUXANDA și am admirat tenacitatea, profunzimea și seriozitatea cu care el abordează problemele, atingând de fiecare dată obiectivele pe care și le-a trasat. M-a impresionat eficiența soluțiilor oferite de el problemelor, mai ales prin modul în care a concretizat acele soluții, fie sub forma unui produs software, fie sub forma unei cărți, fie sub forma unui articol. Profesorul Gheorghe RUXANDA este exponentul unei generații strălucite de cercetători din domeniul ciberneticii economice, pentru care metodele cantitative moderne si instrumentele software sunt o necesitate. Am discutat cu profesorul Gheorghe RUXANDA și am convenit să realizăm acest interviu. Răspunsurile lui Gheorghe RUXANDA au în față acronimul GR, iar întrebările mele au acronimul II de la Ion IV 

II:     Profesore, voi începe un pic altfel acest interviu. Tu vii din cercetare. Ce este aceea

activitatea de cercetare științifică si cum stam noi, romanii, in acest domeniu? Ce aspecte ale legaturii cercetare-invatamant universitar ar merita comentate, chiar la modul foarte critic? Cum stam in aceste domenii fundamentale si care sunt perspectivele?

GR: Intr-adevar, domnule Profesor, se poate spune ca eu “vin” din cercetare, dar, in acelasi timp, se poate spune ca, tot eu, “vin” si din invatamant, din activitatea didactica, deoarece de-a lungul intregii mele cariere cele doua tipuri de activitati s-au impletit in mod organic. Sa detaliez putin, in legatura cu inceputurile carierei mele in domeniul cercetarii si invatamantului, dupa care voi incerca sa continui cu evolutiile ulterioare. Chiar la modul detaliat, cinstit, critic si direct, brutal de direct. Poate cate cineva va trage niste invataminte, dintr-o experienta de viata ceva mai diferita de standarde.

                                                                                                              

Am inceput facultatea in anul 1970 si am terminat-o in anul 1975. Am avut marea sansa de a fi repartizat pentru efectuarea stagiaturii de trei ani (asa cum era atunci procedura) la, probabil, cel mai mare si renumit institut de cercetare din tara (ICPE-Bucuresti), activitatea de cercetare din acest institut vizand electrotehnica, electronica, automatizarile si calculatoarele. Pot spune ca in acest institut de cercetare a inceput “plamadirea” mea profesionala si stiintifica, asupra careia cred ca si-au pus amprenta trei elemente de context foarte importante: natura, calitatea si rigoarea preocuparilor stiintifice ale colegilor cercetatori cu care am colaborat (ingineri electrotehnicieni, electronisti, automatisti si de calculatoare; multi dintre ei fiind doctor ingineri); existenta in institut a unei bijuterii a tehnicii de calcul a momentului, respectiv calculatorul (tip main-frame) ICL-1902A, pe care l-am utilizat in mod asiduu – pe acest sistem de calcul am invatat programare (Fortran, Cobol si Cobol cu tabele de decize), utilizarea acestui calculator mi-a starnit pasiunea permanenta pentru tehnica de calcul si cercetarea stiintifica, iar legatura cu acest calculator a fost cea care a pus bazele formarii si cresterii abilitatilor mele de dezvoltator software si nu numai; faptul ca am fost implicat inca din cel de-al doilea an al stagiaturii in cercetarea stiintifica pe baza de contract, alaturi de cercetatori foarte valorosi si cu o foarte bogata experienta in domeniul informaticii si modelarii matematice (spre exemplu, pot cita cateva contributii proprii legate de acea perioada: Elaborare software pentru generare coduri detectoare si corectoare de erori; merita sa precizez aici ca schema logica pe baza careia a fost dezvoltat software-ul a fost printre cele mai lungi si complexe scheme logice pe care le-am facut in intreaga mea activitate: zeci de pagini imprimanta rapida – Contract “Sistem informatic pentru clasificarea unitară a produselor şi serviciilor din cadrul MICM”- Ministerul Constructiilor de Masini, Modele matematice pentru studierea proceselor termice specifice evoluţiei afecţiunilor maligne – Contract “Elaborarea de hardware, modele, algoritmi şi programe de calcul pentru prelucrarea datelor experimentale clinico-medicale” – Institutul Oncologic Bucuresti; Automatizarea procedurilor de operare manuală pentru pachetele de programe ştiinţifice  - Contract “Cercetări asupra sistemului de operare al calculatorului ICL-1902A” - ICPE), Modele si software pentru calculul automat al preturilor panourilor de automatizare – Contract “Modelarea si calculul automat al preţurilor la producţia panourilor unicat de automatizare”– Automatica Bucuresti). Tot de aceasta perioada sunt legate si primele mele participari (cu lucrari proprii) la sesiuni stiintifice din tara (Optimizarea calităţii factorului subiectiv al reproducţiei sociale cu ajutorul unui model cibernetic cu întârzieri, Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice - Societatea de Ştiinţe Matematice din România, Model matematic bazat pe entropie pentru studierea proceselor termice specifice evoluţiei afecţiunilor maligne, Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice a Tineretului - Institutul de Fizică Atomică, Utilizarea calculatorului electronic ICL 1902A pentru stabilirea datelor constructive şi a preţului de cost la cablurile supraconductoare, Sesiunea de Comunicări Tehnico-Ştiinţifice - Consiliul Naţional al Inginerilor şi Tehnicienilor din România etc). 

Dupa terminarea celor trei ani de stagiatura (obligatorie, atunci, dupa terminarea facultatii), respectiv in anul 1978, am revenit in ASE, cu o trecere pasagera (de cateva luni), prin concurs, pe la Institutul de Cercetari Economice (institut aflat atunci in cladirea Ciberneticii, et. 3-7, si unde am ajuns crezand, cu naivitatea tineretii si lipsei de experienta, cu totul altceva despre activitatea acestuia, institut din care nu mai stiam cum sa fug, dupa ce am vazut “pe viu” cam care era nivelul “cercetarii”, mai ales in comparatie focarul de valori, stiinta si tehnologie pe care de-abia il parasisem si pe care, ulterior, l-am regretat nespus). Revenirea in ASE a avut loc prin ocuparea prin concurs a unui post la Laboratorul de Modele Macroeconomice, condus de celebrul Profesor Moisa Altar si apartinand Laboratoarelor de Cercetare ale Catedrei de Cibernetica Economica (LCCE) – o adevarata si unica perla in peisajul romanesc al cercetarii stiintifice, informaticii si integrarii invatamantului cu cercetarea. 

In cunostinta perfecta de cauza fiind, atat din perspectiva valorii si rezultatelor cercetatorilor din aceste laboratoare, cat si din perspectiva atmosferei stiintifice si a nivelului dotarilor cu tehnica de calcul, tin sa precizez ca am considerat totdeauna (si mai consider inca) acea fantastica structura de cercetare si invatamat numita LCCE, unica in aceasta parte a Europei, ca fiind un adevarat si extrem de valoros bun national, dupa cum consider ca disparitia acesteia, din interese meschine, dupa 1989 reprezinta unul dintre cele mai mari si iremediabile dezastre si pierderi suferite de cercetarea si invatamantul romanesc. Ca si intreaga facultate, aceasta bijuterie profesionala si stiintifica a fost creata de unele dintre cele mai luminate si vizionare minti ale neamului nostru, de adevarati titani ai stiintei si invatamantului romanesc, precum Grigore Moisil, Octav Onicescu, Edmond Nicolau, Nicolae Racoveanu etc., personalitati in raport cu care, noi, generatiile care i-au succedat, aparem ca niste epigoni. Si, ca sa-l citez pe Cocosila din Morometii, as mai adauga: “Oameni mari, ba, nu prosti ca …”. Probabil ca o astfel de institutie nu va mai putea fi re-creata niciodata in tara noastra.

Mi-am inceput cariera didactica aproape imediat, incepand cu anul universitar 1978/1979, prin seminariile pe care le-am tinut la cursul de Cibernetica Economica al Profesorului Moisa Altar, curs cu caracter de simbol si de unicat in peisajul invatamantului superior romanesc. Pentru o comparatie sugestiva si deprimanta cu ceea ce reprezinta cursul de Cibernetica in zilele nostre (o colectie nefericita si eterogena de modele macro si micro economice, anoste, fara “culoare” informationala si fara prea mare legatura cu continutul adevarat al Ciberneticii si cu ideile si principiile fundamentale al Ciberneticii, cum ar fi macar fantastica idee a autoreglarii), imi amintesc ca nivelul seminariilor era asa de ridicat incat eu demonstram observabilitatea sistemelor cu ajutorul integralelor Voltera cu nucleu degenerat. Si asta la seminar!

Ulterior, activitatea mea didactica, desfasurata pana la un moment dat in paralel cu cea de cercetare in cadrul LCCE, a constat in tinerea de seminarii la o foarte mare varietate de discipline, cum ar fi: programe aplicative, metode numerice, sisteme de calcul, limbaje de programare, ingineria programarii, tehnici de programare etc. Probabil ca o sa revenim cu discutia referitoare la parcursul meu profesional.

Revenind la nucleul intrebarii dvs, adica la ceea ce este cercetarea stiintifica, o sa incerc sa dau un raspuns care va trebui privit doar ca fiind unul pur subiectiv si cu un grad mare de relativitate. Pentru ca orice incercare de definire a activitatii de cercetare stiintifica nu poate fi decat, cel mult, partiala. Dupa mine, cercetarea stiintifica, indiferent daca este vorba de cea fundamentala sau de cea aplicativa, este formata din totalitatea activitatilor, institutionale si neinstitutionale, desfasurate in planul cunoasterii umane de catre indivizi cu o pregatire profesional-stiintifica exceptionala si multidisciplinara, de nivel universitar si post universitar, care au un profil moral ireprosabil, capabili sa acceseze noile idei si cunostiinte vehiculate pe plan international, indivizi animati de o mare pasiune si dorinta de a cunoaste si intelege mai mult, pentru care descifrarea si intelegerea unor lucruri si taine inaccesibile celor multi reprezinta supremumul satisfactiei personale, care isi pun permanent intrebari si care cauta mereu raspunsuri la cele mai diverse probleme din natura si societate, care cunosc si traiesc intens satisfactia “lucrului bine facut”, fiind aproape dependenti de aceasta satisfactie. Cercetarea stiintifica este cea care asigura progresul uman, stiintific si tehnologic, cea care usureaza munca umana si permite utilizarea mai eficienta a resurselor umane si naturale, cea care permite o intelegere mai corecta si mai completa a naturii si vietii, a locului si rolului fiintei umane in cadrul societatilor si pe acest pamant. In sens larg, pot spune ca cercetarea stiintifica poate fi privita ca anticipare a viitorului, ca o patrundere necesara, eficienta si profitabila a societatilor in viitor. Este evident ca dezvoltarea activitatii de cercetare dintr-o societate este un proces costisitor, anevoios si de lunga durata, strict conditionat aprioric de nivelul de dezvoltare a invatamantului universitar, de valoarea profesionala si morala a cadrelor didactice universitare, de calitatea planurilor de invatamant si de dotarea materiala a sistemului de invatamant. La randul sau, cercetarea stiintifica este singura activitate care poate asigura “actualizarea” permanenta a cunostintelor diseminate la nivelul invatamantului universitar si adecvarea acestora la cerintele societatilor. Indiferent de domeniul pe care il vizeaza, caracteristica fundamentala a cercetarii stiintifice trebuie sa fie creativitatea. De aceea, spre deosebire de invatamant, unde calitatea prestatiei profesorului este conditionata nu numai de nivelul sau de pregatire profesionala si stiintifica, ci, mai ales, de harul cu care acesta a fost inzestrat la nastere, aceasta calitate fiind strict dependenta de acest har, in cercetarea stiintifica rolul primordial este reprezentat de capacitatea de creativitate si inventivitate a cercetatorului.

Rezultatele activitatii de cercetare stiintifica sunt de o mare varietate, care depinde de domeniul si natura cercetarii, iar caracteristicile lor principale si comune sunt: noutatea, utilitatea si originalitatea. Dintre cele mai frecvente rezultate ale cercetarii stiintifice mentionam: dispozitive, masini, aparate, instalatii, bunuri industriale si de consum, tehnologii, substante si forme de energie, idei, teorii, legitati, principii, proceduri, articole si materiale stiintifice, rationamente, obiecte matematice si informationale, criterii, teoreme, modele matematice, programe software.

Spre deosebire de invatamantul universitar din tara noastra, pe care eu il apreciez a fi fost inainte de 1989 de o calitate relativ mai buna, iar in anumite domenii (cum ar fi: calculatoare, cibernetica si informatica, electronica, matematica, fizica, chimie etc.) chiar de o calitate exceptionala,  decat cel existent in prezent – si pot aduce foarte multe argumente rezonabile in acest sens, in ciuda unui anumite “anchiloze” a planurilor de invatamant si a accesului extrem de limitat la informatia stintifica internationala (articole, reviste, carti, schimburi si colaborari stiintifice si universitare internationale, tehnica de calcul  etc.), cercetarea stiintifica romanesca a fost vitregita atat inainte de 1989, cat si, mai ales, dupa 1989. 

Cauzele decaderii sunt multe, de mare varietate si asociate cu tot felul de interese meschine, ilegale, bazate pe coruptie generalizata si chiar antinationale. O prima cauza a decaderii invatamantului superior romanesc este legata de “tavalugul” Bologna, care a impus nu numai reguli formale de compatibilizare a sistemelor de invatamant europene, ci chiar modificari structurale de mare amploare si profunzime, destabilizand sisteme de invatamant traditionale si performante, fara a se face macar un studiu de impact corespunzator, modificari pentru care sistemul romanesc nu era suficient de pregatit. O alta cauza a degradarii sistemului de invatamant universitar in ultimii 30 de ani a fost reprezentata de meschinele interese banesti si de coruptia generalizata asociata cu infiintarea si acreditarea universitatilor particulare. Tipic romanesc, pentru a-si putea infiinta “universitatile”, patronii si “ctitorii” acestora au apelat la un “shortcut” ticalos, insa foarte des intalnit: mituirea personajelor politice ale momentului (parlamentari, inalti functionari publici etc.), oferind cu larghete acestora, membrilor familiilor acestora, amantelor si prietenilor lor posturi didactice bine remunerate, pentru care acestia nu aveau nici pregatirea necesara si nici nu indeplineau conditiile legale; ca sa nu mai vorbim de faptul ca acesti asa-zisi ”profesori universitari” doar incasau salariile, fara a tine macar un singur curs (de fapt, imposibil de tinut); cunosc multe cazuri in care multi “politicieni” de varf, inclusiv parlamentari, ministri si chiar prim-ministri, au primit sinecuri de la zeci de universitati, in baza carora acestea au obtinut acreditarea mult mai usor decat s-ar obtine de la medicul de familie reteta pentru un calmant obisnuit. Tot in vederea obtinerii asa-zisei “acreditari”, aceste universitati au racolat si cadre didactice titularizate de la universitati de stat, oferind salarii mult mai generoase decat la stat, aparand astfel statutul de “profesor universitar itinerant”, platit din 4-5 locuri, fara ca acesta sa-si mai poata face asa cum trebuie datoria, nici la universitatea de provenienta, nici la universitatile furnizoare de sinecuri.

Evenimentul care a contribuit cel mai mult la pierderea prestigiului invatamantului superior, la degradarea statutului de profesor universitar si la devalorizarea acestui titlu universitar, alta data onorat si apreciat la modul superlativ, a fost reprezentat de navala in invatamantul superior a  hoardelor de politicieni si decidenti din maleficele institutii centrale ale statului roman, de impostori, incompetenti, inculti si agramati, care au tinut neaparat sa se impopotoneze cu titluri stiintifice si universitare, nestingheriti de nimic si de nimeni, intr-o tara in care totul a devenit posibil, dar numai in sens rau. Si toate acestea fara sa fi tinut (vreodata) un seminar sau un curs, fara sa fi scris macar un singur articol sau o singura carte (neplagiate), fara sa fi avut nici cea mai mica legatura cu cercetarea stiintifica. Si ca efect al sutelor si miilor de modificari aberante si bulversante ale legislatiei din domeniul invatamantului si ale criteriilor de acordare a titlurilor, promovate in legislatie de aceste hoarde de escroci, s-a ajuns in prezent la o hiperinflatie de profesori universitari. Nu cred ca exista o mai mare rusine, umilinta si dezonoare pentru un adevarat profesor universitar, care si-a dedicat cu credinta, onestitate, dragoste si pasiune intreaga viata invatamantului si cercetarii stiintifice, binelui public, decat atunci cand vede pe ecranele televiziunilor mascarici inculti si agramati, obraznici si nesimtiti, lipsiti de cea mica valoare profesionala si morala, care isi etaleaza cu nonsalanta si nerusinare marlania, incultura si impostura, impopotonati insa cu titlul de profesor universitar, conducator de doctorat si membru CNATDCU. Ca sa nu mai vorbim de sutele (si eu cred ca miile) de plagiate ale tezelor de doctorat, ale articolelor si ale cartilor care “au stat la baza” obtinerii titlurilor didactice si stiintifice. Am ramas incremenit cand, acum cativa ani, pe un post de televiziune, un “renumit” politician din Tg. Jiu, profesor universitar de istorie, facea erori grave referitoare la evenimente si la datarea evenimentelor, erori inadmisibile nici la nivelul unui mediocru elev de clasa a IV-a, nu numai atribuind intr-un mod total confuz si haotic lui Carol I evenimente din perioada monarhica a lui Carol al II-lea, ci confundand chiar si pe cei doi monarhi. Ca sa nu mai vorbesc de corectitudinea limbii (romane) pe care o vorbea. Si exemplele de acest fel sunt nenumarate. Daca esti un om onest si stii ce se intampla in jurul tau, stai si te intrebi ingrozit: in ce tara din lume si in ce perioade din istoria umanitatii s-o mai fi intamplat macar 5% din nemerniciile, ilegalitatile si actele de coruptie care s-au inamplat in tara noastra doar in ultimii 30 de ani.

Daca stau sa ma gandesc bine, nu imi pare rau decat de cei 4-5 studenti exceptionali pe care ii gasesti in fiecare an al fiecarei serii de studiu de la orice facultate din tara, studenti care, daca ar fi formati cum trebuie si, mai ales, de cine trebuie, ar putea deveni varfuri stiintifice si academice internationale sau, daca ar ramane in tara, daca la noi promovarea s-ar face pe merite si daca, mai ales, societatea noastra ar deveni normala la cap, ar putea revolutiona atat invatamantul superior romanesc, cat si cercetarea stiintifica romaneasca. Si imi pare rau doar de atat, pentru ca, in rest, ne meritam si ne binemeritam pe deplin soarta pe care noi ne-am construit-o in buna cunostinta de cauza si pe care tot noi am aparat-o cu o inconstienta si o tenacitate demne de o cauza mai buna, apeland chiar si la acte de violenta impotriva semenilor.

Spre deosebire de cazul nefericit al invatamantului, foarte ciudat, eu nu am vazut insa niciodata un astfel de individ de teapa celor la care am facut referire mai sus “inghesuindu-se” si pretinzand un titlu de cercetator stiintific. Oare, de ce? De ce escrocii nu vor sa fie decat “doctori in stiinta”, fugind ca de foc de titlul de cercetator stiintific?

Degradarea sistematica a sistemului de invatamant superior a condus, in mod direct si inevitabil, la degradarea si quasi-disparitia cercetarii stiintifice romanesti. Cele doua resurse exceptionale, invatamantul si cercetarea, puteau fi bogatia noastra suprema, strategica, puteau fi salvarea noastra ca natie. Ne-am batut joc si de ele, asa cum am procedat in istorie cu toate lucrurile bune si sfinte. Este si va fi imposibil de evaluat pierderile pe care le-a inregistrat si le va inregistra pe termen lung Romania ca urmare a degradarii premeditate si sistematice a invatamantului si cercetarii. Probabil ca aceste pierderi vor depasi cu mult pierderile rezultate din jaful national practicat in mod sistematic si la toate nivelurile de imbogatitii peste noapte ai Romaniei, de cei care au acaparat in doar cativa ani bogatii care nici macar in America nu puteau fi obtinute chiar in cateva generatii de mari industriasi, aceste bogatii fiind “obtinute”, paradoxal, tocmai de cei care dupa 1989 trebuiau sa dea socoteala pentru toate nemerniciile, ticalosiile si crimele facute anterior. Dar, pana la urma, ce poate insemna un amarat de industrias american, in comparatie cu un smecheras (a  se citi talhar sau hot de drumul mare) si descurcaret (a se citi viclean si ticalos) roman, care se pretinde si s-a pretins totdeauna in istorie a fi chiar mai mult decat “buricul pamantului”.  

Imi aduc aminte de un vechi proverb chinezesc plin de invataminte, pe care l-am folosit ca motto la lucrarea mea de licenta, a carei tema era legata de optimizarea calitatii fortei de munca, folosind teoria sistemelor dinamice cu intarzieri si principiul maximului al lui Pontriaghin: “daca vrei sa obtii rezultate pentru un an, cultiva orez; daca vrei sa obtii rezultate pe zeci de ani, cultiva pomi fructiferi; iar daca vrei sa culegi rezultate pe 100 de ani, cultiva oameni”. Sunt sigur ca efectele tuturor acestor acte de inconstienta, rea credinta, tembelism si coruptie generalizata se vor simti cu violenta peste 15-20 de ani. Cand va fi mult prea tarziu pentru a mai putea corecta sau salva cate ceva.

In ceea ce priveste perspectivele in domeniul cercetarii, eu cred ca nu prea mai avem nicio perspectiva si nici nu ar mai trebui sa ne mai asteptam sa avem asa ceva. Stim cu totii de ce: s-a cam rupt firul, in toate sensurile. Daca in cercetarea din domeniile mai tehnice (inginerie, fizica, chimie, matematica, informatica etc.) lucrurile au stat cat de cat binisor inainte de ’89, indelungata, aberanta si criminala ideologizare  bolsevica si impunerea cu forta a apologiei gretoase si desantate a comunismului criminal  in invatamantul si cercetarea din domeniul economic si social au condus la adevarate ravagii in aceste domenii, unde decalajele fata de vest erau de peste 50 de ani. Imi aduc aminte ca, putin dupa 1989, le spuneam colegilor, care se tot “impaunau” cu statutul lor gaunos si nemeritat de mari profesori universitari si de mari cercetatori, ca noi ar trebui sa realizam ca suntem in asa hal incat abia daca putem intelege ceea ce au facut cei din vest in domeniul invatamantului universitar si cercetarii economice. 

II:   Cine este cercetătorul științific? Ce calități trebuie să aibă cineva pentru a deveni cercetător științific de succes? Cum se formează un cercetător? 

GR: Eu cred ca cercetatorul stiintific autentic este un fel de prizonier al lumii ideilor si stiintei, un captiv al propriei pasiuni si dorinte de face si  de a cunoaste mai mult si mai adanc in domeniul sau profesional, iar activitatile si trairile acestuia au multe caracteristici similare ascezei. In primul rand, cercetatorul adevarat trebuie sa aiba o solida pregatire profesionala si stiintifica, de nivel universitar si postuniversitar. Pe timpuri, in invatamantul superior si in institutele de cercetare din tara noastra ajungeau cei mai valorosi absolventi din invatamantul superior, respectiv sefii de promotii si cei care terminau facultatea cu primele 4-5 medii din seria respectiva. In al doilea rand, cel care poate fi un bun cercetator trebuie sa aiba aprinsa in minte si in suflet acea “flacara interioara” numita pasiune sau dragoste pentru domeniul sau de activitate, flacara care poate fi aprinsa doar in cei 5-10 studenti exceptionali ai unei serii de studiu numai si numai de catre acei profesori care sunt inzestrati cu harul specific domeniului si care au o pregatire profesionala de exceptie. As adauga la cele mentionate anterior si alte calitati specifice, precum: pregatirea multidisciplinara (care trebuie sa includa in mod obligatoriu, aproape indiferent de natura domeniului de specializare, abilitatea de a programa si de a folosi in mod profesionist un calculator evoluat pentru rezolvarea unor probleme stiintifice, pentru prelucrarea si analiza datelor disponibile in activitatea de cercetare, abilitatea de a utiliza instrumente statistico-matematice moderne - inclusiv teste de semnificatie, proceduri de verificare a ipotezelor, metode si tehnici specifice domeniului “data mining” si de a construi modele matematice specifice domeniului de interes), capacitatea de a interpreta stiintific fapte, evenimente si rezultate numerice, abilitatea de a gandi sistemic si analitic, de anticipa, de a detecta nuante, regularitati, asemanari, deosebiri, corelatii si asocieri,  dorinta de perfectionare continua si informare stiintifica de calitate si la zi, creativitatea si inventivitatea, capacitatea de simti si de a iubi ideea de “lucru bine facut”, rigoarea si onestitatea profesionala si, nu in ultimul rand, deplina libertate interioara si relativa independenta in raport cu interesele personale de ordin material. Spre deosebire de cadrul didactic, care, in primul rand, trebuie sa fie corect si cinstit mai ales cu ceilalti, cred ca cercetatorul trebuie sa fie, tot in primul rand, corect si cinstit mai ales cu el insusi. 

La toate cele mentionate mai sus as mai adauga o calitate necesara cercetatorului: disponibilitatea de a munci fara limita, cu pasiune si cu placere. Pentru cercetatorul autentic si pasionat de ceea ce face, dimensiunea efortului pe care trebuie sa-l depuna pentru obtinerea unui rezultat important devine totdeauna neglijabila in raport cu bucuria si satisfactia aduse de rezultatul obtinut. Toti cei care au “trecut pe acolo” inteleg si stiu foarte bine ce inseamna sa nu te ridici, de foarte multe ori, chiar si timp de 17-18 ore pe zi de la masa de lucru, sa fii rupt total de realitatea inconjuratoare, nemaivazand nimic din ceea ce este in jur, de multe ori uitand complet chiar si de faptul ca trebuie sa mananci, neglijandu-ti de cele mai multe ori familia si chiar educatia propriilor copiii; sau stiu ce inseamna viteza fantastica cu care zboara timpul atunci cand esti total absorbit de rezolvarea unei probleme dificile; sau stiu cat de lunga putea sa ti se para noaptea (in trecut, cand calculatorul performant nu era accesibil acasa sau de acasa) care trebuia sa treaca pentru a ajunge a doua zi la calculatorul de la serviciu pentru a verifica, a incerca sau a testa ideile din ziua sau noaptea precedenta. Cam asa cred eu ca ar trebui sa arate profilul cercetatorului autentic din zilele noastre. Cel putin ca model de referinta sau ca ideal. 

Dupa cum ati constatat, domnule Profesor, in cele de mai sus nu am adus nici macar vorba despre experienta, care este extrem de importanta in cele mai multe dintre situatii. Si nu doar intamplator nu am adus in discutie acesta calitate umana importanta in general, ci din motiv ca eu cred ca experienta in domeniul cercetarii este ceva cu “dus-intors”. Deoarece experienta mai multa inseamna, in mod implicit, si  o varsta ceva mai inaintata, poate chiar o “rutinare” a mecanismelor mentale si de gandire, in activitatea de cercetare stiintifica experienta cred ca se situeaza, de regula, pe o pozitie oarecum antinomica in raport cu prospetimea adusa in cercetare de varstele tinere, varste la care este de asteptat sa existe un potential de creativitate si inventivitate cu mult mai mare. In mod sigur, exista si exceptii care contrazic ceea ce am spus anterior referitor la experienta din domeniul cercetarii. 

Cred ca un rol foarte mare in procesul de formare a unui cercetator, in declansarea mecanismului prin care studentul sau doctorandul sa se molipseasca de morbul dorintei de a cunoaste, de a-si pune intrebari si de a cauta raspunsuri il are, mai totdeauna, unul dintre profesorii cu har si foarte bine pregatiti ai acestuia. Totusi, desi formarea si pregatirea profesionala si stiintifica sunt foarte importante pentru ca cineva sa devina un bun cercetator, foarte importante sunt si “datele initiale” ale acestuia, mostenirea sa biologica si culturala, adica elementele de are tin libertatea individuala, imaginatia, creativitatea, pasiunea, capacitatea de munca, tenacitatea etc. Faptul ca nu exista nicaieri in lume “scoli de cercetatori”, poate fi considerat ca un argument in sustinerea importantei pe care o au “datelor initiale” ale fiecaruia.   

II:   Dar cadru didactic universitar ce calitati trebuie sa aiba?

GR: In primul rand, eu cred ca cel care ocupa o catedra universitara trebuie sa aiba respect pentru carte, pentru scoala, pentru ritualul academic si pentru studenti sau, mai precis, pentru studentii merituosi. Totdeauna in cariera si in evaluarile pe care le-am facut, nu mi-a fost atat de teama de faptul ca, pacalidu-ma, dau o nota de trecere unui student slab, ci mai ales de faptul as putea, involuntar, sa defavorizez un student exceptional. Faptul ca niciodata, dar absolut niciodata, fara exceptie, nu am mers la niciun curs si la niciun seminar nici macar cu o bucatica de cativa centimetri patrati, pe care sa am macar notat punctajul cursului sau seminarului (marturie certa sunt miile de studenti cu care am lucrat), cu atat mai mult cu cat am predat discipline cu grad foarte ridicat de dificultate (Microeconomie, Data Mining, Econometrie, Retele neuronale) reprezinta, poate, una dintre dovezile respectului nelimitat si neconditionat pe care l-am avut pentru invatamant, carte si stiinta, precum si pentru statutul de profesor. Tot o dovada a acestui respect poate fi faptul ca totdeauna m-am straduit sa nu intarzii la cursuri, alergand sa-mi iasa sufletul atunci cand eram pus in situatia de a intarzia cateva minute din cauza transportului in comun. Sau faptul ca totdeauna cand, din motive independente de vointa mea (boala, situatii neprevazute etc.), nu am putut tine un curs sau un seminar, l-am recuperat obligatoriu chemand studentii sambata sau chiar si duminica. Mai mult decat atat, de-a lungul carierei am tinut foarte multe cursuri suplimentare (chemand studentii interesati sambata, duminica sau seara foarte tarziu, din motive legate de sali libere), ori de cate ori am identificat grupuri de studenti care doresc sa stie mai mult. Si cand ma gandesc ca am vazut de zeci si sute de ori amfiteatre goale, la ore la care (conform listei afiste pe usa) trebuiau tinute cursuri.

Ca si in cazul cercetatorului stiintific, eu cred ca cel care ajunge sa ocupe o catedra universitara trebuie sa fi fost un student eminent in facultate, trebuie sa fie foarte cinstit si cu o moralitate mai presus de orice banuiala. Eu consider ca insasi faptul ca in invatamant poate exista un cadru didactic imoral, necistit si corupt, este cu mult mai grav si cu implicatii mult mai adanci decat lipsa valorii profesionale.

Desigur, tot ceea ce am incercat eu sa arat anterior ca ar trebui sa fie calitatile unui cadru didactic universitar este de natura pur generala si tine de normalitate, de ideea de reper. In particular insa, mai ales acolo unde anormalitatea este starea fireasca, asa cum se intampla la noi, eu cred ca, fara echivoc, prima calitate a unui cadru universitar ar trebui sa fie aceea de a vorbi bine si corect limba romana.  

II:   Ce defecte nu trebuie să aibă persoana pentru a deveni cercetător? Dar un cadru didactic universitar?

GR: In afara de micile defecte inerente oricarei fiinte umane si care defecte trebuie sa fie in mod obligatoriu de o natura atat de putin importanta incat sa nu afecteze (negativ) in nici un fel statutul si prestatia cercetatorului sau universitarului, eu cred ca este imposibil de acceptat ca la nivelul unui cercetator sau unui universitar sa putem vorbi de anumite defecte. In caz contrar, acel cercetator sau universitar ar trebui sa fie trimis “la munca  de jos”, pe santierele si ogoarele patriei, adica acolo unde defectele lui nu pot face un rau atat de mare si atat de multor oameni si societatii in ansamblu, asa cum s-ar intampla daca ar ramane in invatamant si cercetare.

II:   Ce înțelegi prin școală de cercetare? În cibernetica economică se vorbește despre o școală de cercetare științifică? Legătura dintre cercetare, învățământ și producție era asigurată în cadrul LCCE. Acum cum se mai asigură această legătură?

GR: Dupa mine scoala de cercetare este o (supra)structura institutionala, care are ca temelie, ca fundatie sau ca antecesor, invatamantul universitar si postuniverstar, constituita in scopul imbunatatirii calitatii vietii si asigurarii progresului stiintific si tehnologic in diverse domenii de activitate sau la nivelul intregii societatii, care include cele mai stralucite minti dintr-un anumit domeniu. O scoala de cercetare poate sa apara pe doua cai principale: formal, in urma unei decizii administrative, ca raspuns la anumite necesitati de ordin economic, social, cultural si academic sau la initiativa unor personalitati stiintifice si academice; informal, ca urmare a fascinatiei si influentei exercitate de o mare si recunoscuta personalitate stiintifica si academica, personalitate care atrage ca un magnet valorile stiintifice autentice din domeniul respectiv, totul catalizandu-se initial sub forma unui “curent de gandire”, pentru ca apoi o astfel de structura stiintifica sa fie, eventual, institutionalizata. 

Una dintre cele mai relevante si mai importante scoli de cercetare care au existat, candva, in tara noastra, este cea cunoscuta sub numele de Laboratoarele de Cercetare ale Catedrei de Cibernetica Economica (LCCE) din Academia de Studii Economica din Bucuresti, un adevarat experiment stiintific si de pionierat din acele vremuri. Aceasta scoala a fost creata in anul 1963, la fericita initiativa a unor personalitati gigantice ale stiintei romanesti (pe cativa dintre ei i-am amintit anterior), personalitati care au si condus la inceputuri aceasta scoala de cercetare (de exemplu, Edmond Nicolau a fost primul sau director, dar si decan al facultatii de Cibernetica), atat in scopul integrarii invatamantului cu cercetarea, cat si din dorinta de a crea o structura de cercetare care sa poata sa rezolve complicatele probleme legate de optimizarea si eficientizarea unor procese si activitati de mare complexitate din economia romanesca, folosind tehnica de calcul moderna si modelarea matematica. In acest context, nu pot sa nu recunosc si sa mentionez faptul ca cel care a girat politic si a contribuit in mod direct atat la infiintarea Facultatii de Cibernetica Economica, cat si a Laboratoarelor de Cercetare ale Catedrei de Cibernetica Economica, la jumatatea anilor ’60, a fost Manea Manescu. In ceea ce  priveste parerea mea despre Manea Manescu, as cita insa aici textul exact al unui mail pe care eu l-am trimis in urma cu cateva zile unui fost coleg din LCCE, coleg pe care il apreciez foarte mult: “… eu nu am fost niciodata un admirator al lui MM. Dimpotriva, am avut despre el si despre sleahta lor un dispret si o aversiune nemasurate. Face parte din gasca de analfabeti, impostori, tradatori de neam si fara credinta, din clica mafiota care a pus mana pe putere la adapostul tancurilor lui Stalin, prin violenta, teroare si crima, distrugand programatic si cu premeditare diabolica fibra, traditiile, cultura si credinta neamului nostru pentru sute de ani.  Si marasmul de astazi li se datoreaza integral tot lor, in ultimii 30 de ani tara fiind tot sub talpa escrocilor, nulitatilor, ticalosilor si nemernicilor care se trag direct din ei. Nu ar trebui iertati niciodata, nici macar morti, pentru tot ceea ce au facut poporului roman…”.

Avand in structura sa un numar de maxim 60-70 de cercetatori (matematicieni, ciberneticieni, ingineri automatisti, economisti etc.), dispunand de o dotare cu tehnica de calcul de varf (initial calculatorul IBM 360, iar ulterior calculatorul IBM 370 cu memorie virtuala) si de spatii de cercetare comparabile cu cele din tarile occidentale si perfect integrata cu procesul de invatamant al unei facultati de elita, aceasta scoala de invatamant-cercetare era unica in peisajul romanesc al acelor vremuri, iar activitatea ei in domeniul cercetarii si invatamantului avea natura de pionierat. Tot in ideea de adevarata scoala de cercetare stiintifica se incadrau si celebrele seminarii stiintifice tinute ani si ani de zile, cu frecventa bi-lunara, incepand cu jumatatea anilor ’60 si pana spre finalul anilor ‘80. Doua dintre ele au fost mai renumite si mai cunoscute la nivelul comunitatii stiintifice din Bucuresti si din tara: Seminarul de prognoza, girat de Laboratorul de Modele Macroeconomice si condus de Profesorul Moisa Altar, seminar care ulterior a devenit Seminarul de Modelare Matematica, respectiv Seminarul de Cercetari Operationale, girat de Laboratorul de Cercetari Operationale si condus de Profesorul Vincentiu Dumitru. La aceste seminarii  participau cadre didactice si cercetatori din ASE si alte universitati sau institute de cercetare, specialisti din institutii centrala (CSP, BNR, ministere etc), precum si studenti ai facultatii noastre. Prin prelegerile, schimburile de informatii sau de idei si discutiile stiintifice ocazionate de aceste prelegeri, dar si prin materialele tiparite pe problematica dezbatuta de fiecare data, aceste semninarii pot fi considerate a fi fost focare de emulatie stiintifica in domeniul ciberneticii si modelarii matematice. Ce vremuri! Mare pacat, pentru ca totul s-a dus ca un fum; de fapt, ca si viata.

Avand pasiune pentru domeniu si cultul valorii autentice, totdeauna mi-am inchipuit activitatea de cercetare asociata cu schimbul de idei, cu discutii profesionale si cu dezbateri de ordin stiintific. Chiar si atunci cand iti “iesea” ceva care parea sa fie fara cusur, ca sa nu mai vorbesc de situatiile in care erai framantat de o problema pentru care rezolvarea nu iti era foarte clara, simteai nevoia acuta de a discuta respectiva problema cu un coleg, chiar daca discutia avea, de multe ori, natura unui monolog. Insa, in urma discutiei ti se mai clarificau anumite aspecte. Probabil ca asta este motivul pentru care la multe universitati americane vezi destul de des pe holuri un aranjament format din cateva scaune sau fotolii, o masuta si o tabla, unde poti transforma intalnirea cu un coleg intr-o avantajoasa discutie stiintifica sau profesionala. Pe timpuri, am intalnit ceva asemanator si chiar am participat la asa ceva si la noi. Ca urmare a norocului de a avea colegi de laborator foarte valorosi in domeniul nostru de preocupari. Incearca sa initiezi in vremurile noastre o astfel de discutie stiintifica sau profesionala cu un coleg si vei avea surpriza sa constati ca, in majoritatea cazurilor, fie se schimba subiectul discutiei, fie se abandoneaza discutia, fugindu-se de discutii de acest fel precum “dracul de tamaie”. Oare de ce? Prefer sa nu raspund la aceasta intrebare.  Personal, am reusit sa beneficiez de astfel de discutii de tip “balsam stiintific”, aproape sistematic si timp de zeci de ani, in relatia cu colegul si prietenul meu, Profesorul Ion Smeureanu. Discutii de acest fel, din care cu siguranta te alegi cu ceva bun, am avut destul de des de-a lungul timpului si cu Profesorul Moisa Altar, dar si cu dumneavoastra, domnule Profesor Ivan. Si au mai fost si alte cazuri, insa foarte rare. In cazul special al dvs. domnule Profesor, care mi-ati fost si profesor in anul 1970, as  vrea sa fac, daca se va ivi ceva mai incolo ocazia, mentiuni mai detaliate. Pentru ca am fata de dvs. multe obligatii de ordin moral si nu numai: ati fost printre extrem de putinii, numarabili pe cateva degete, colegi care m-au impulsionat in tot ceea ce am facut si printre cei care au avut capacitatea sa aprecieze nu numai ceea ce am insemnat eu profesional si stiintific, ci si ceea ce am realizat in activitatea mea, cu un altruism greu de intalnit pe meleagurile noastre; chiar daca dumneavoastra, ca sa zambim putin, … m-ati dat afara din sala chiar de la primul seminar (de calculatoare) din viata mea, in anul 1970, undeva in zona salilor 1200 …. Spre deosebire de dvs., alti colegi mi-au facut doar rau, m-au “mancat”, m-au barfit, m-au defaimat si discreditat, mi-au pus in gura lucruri neadevarate, m-au turnat etc. Dar, trebuie sa recunosc in mod explicit ca au fost si destui oameni care, cunoscandu-ma probabil suficient de bine, m-au aparat si m-au salvat in multe situatii delicate din punct de vedere politic, in ciuda riscului mare la care se expuneau. Nu am sa uit o niciodata o anumita zi din viata mea si calitatea exceptionala a unui om care facea parte din “cealalta tabara”. Era prin 1984 (stiu anul deoarece in Decembrie 1983 mi se nascuse al doilea copil, baiatul), imi dadusem cu ceva timp inainte demisia din partid (fusesem facut membru de partid in 1973 aproape automat, asa cum se proceda cu toti studentii cu medii foarte mari; si ca sa fiu cinstit, atunci nici nu prea cred ca nu am agreat ideea; naivitatea si ignoranta tineretii!). Deja primisem acasa vizita unui coleg important institutional in ASE, pe care l-am simtit totdeauna a-mi fi favorabil si binevoitor, cu scopul de am ma convinge, sensibilizand-o in acest sens si pe sotia mea, sa renunt la decizia mea. Nici nu am renuntat, dar nici nu s-a dat curs gestului meu, probabil din motivul ca ASE-ul nu dorea sa “raporteze” mai sus un eveniment asa de grav. Cu alte cuvinte, s-a mers pe “blat”, totul a ramas “in coada de peste”. Si sa revin: intr-o dimineata a anului 1984, venind la serviciu, ma opreste pe aleea dintre cladirea Ciberneticii si Comertului (aleea poet Al. Macedonski; in partea de imobil aflata in stanga intrarii in facultatea noastra a fost odata casa poetului) domnul CI, care, stiam aproape toti, “se ocupa” de intreaga zona, spunandu-mi (citez aproape exact): “domnule Ruxanda, stiu ca sunteti un om exceptional si ca aveti doi copii mici. Lasati-I in p. m. (chiar direct zis) de securisti si comunisti, pentru ca in cazul dvs. sunt doar doua variante: inchisoarea sau internarea intr-un spital de psihiatrie”. Teribil de emotionat si speriat fiind atunci, nu mai imi adic aminte cu exactitate ce am raspuns. Cred ca ceva de genul: “Domnule I., sa stiu ca voi fi impuscat maine si eu nu ma voi schimba”. Cred ca domnul I. era atunci maior. Il consider inca si astazi a fi fost un om exceptional, care nu cred sa fi facut rau altora, pastrandu-i un respect si o recunostinta sincere. 

I-am iertat pe toti cei care mi-au facut rau, insa am ramas in cap cu o trista concluzie: sa te fereasca Dumnezeu ca, in mijlocul romanilor traind, sa ai o oarece (macar) prezumabila valoare profesionala, sa ai onoare si “coloana vertebrala”, dar, mai ales, sa spui lucrurilor pe nume, sa spui ceea ce crezi si gandesti. Este un mare pacat si o pierdere nationala nemasurabila ca noi romanii sa fim pedepsiti astfel incat sa trebuiasca sa ne folosim cel putin “un sfert de creier” pentu a ne apara de relele pe care ni le fac semenii nostri: hotii de buzunare de pe strada sau din mijloacele de transport, hotii care vand in piete sau magazine, hotii din administatiile statului care stau cu mainile in buzunarul nostru, hotii care fura cu miliardele din bugetul statului (deci tot din banii nostri) si din averea comuna, ticalosii care stau in spatele ghiseelor de stat si care ne batjocoresc si ne umilesc de fiecare data si pe banii nostri, angajatii institutiilor de stat care ne calca in picioare de parca am fi cu totii scalvi pe mosiile lor, colegii care ne invidiaza, ne barfesc si ne toarna, care nu pot sa se simta niciodata fericiti fara ca sa faca un rau mai mare sau mai mic celorlalti, sefii si cei asezati pe scaune inalte, care ne pun tot felul de piedici mizerabile si ne blocheaza totdeauna initiativele si posibilitatile de dezvoltare si promovare, doar din invidie sau pentru ticalosul si aberantul motiv ca nu esti (ideologic) din “tabara” lor, chiar daca “tabara” lor este o clica de ticalosi si nemernici, fara valoare profesionala si morala, care au facut, fac si vor face totdeauna, numai rele. Sunt unul dintre cei care a trebuit sa suporte din partea acestora toate umilintele si toate piedicile posibile. Oare, tot un defect de “gena” sa fie si faptul ca, in general, la romani, scopul primordial al vietii si idealul suprem al fiecaruia nu este reprezentat de dezvoltarea si prosperitatea lui si familiei sale, ci de raul aproapelui, la care rau se straduieste sa contribuie din plin. Am simtit asta de nenumarate ori si pe “propria piele”, dar am vazut foarte des asa ceva si legat de “pielea altora”. De fiecare data, in ultimii ani, atunci cand m-am intalnit cu situatii de acest fel, mi-am amintit de marele geniu al romanilor, marele nostru Petre Tutea, care, fiind pe patul de moarte (la cateva ore dupa aceea s-a si prapadit), a fost intrebat: “Domnule Profesor, ce mesaj vreti sa transmiteti romanilor, mai ales tinerilor, acum, in final?”. Raspunsul lui a fost cutremurator: “Sa nu mai faca rau semenilor!”. Cu adevarat un raspuns de sfant. Exista filmata acesta scena de natura biblica.   

Tot demn de remarcat relativ la activitatea exceptionala a cercetatorilor reuniti sub sigla LCCE, este si faptul ca acestia si institutia in ansamblu au girat aparitia unora dintre cele mai importante, utile, valoroase si prestigioase reviste stiintifice, recunoscute pe plan mondial si la care am avut onoarea sa fiu, dupa anul 1989, redactor sef, timp de aproape 27 de ani, o viata de om.

Rezultatele stiintifice obtinute de aceasta deosebita scoala de cercetare stiintifica (LCCE) in domenii de varf ale stiintei (dezvoltare hardware, elaborare software, modelare micro si macroeconomica, cercetari operationale etc.), de-a lungul a peste trei decenii, au fost de notorietate nationala si internationala, iar impactul acestor rezultate la nivelul economiei reale a fost foarte semnificativ si foarte benefic.  Insa activitatea de cercetare din LCCE a avut cel mai mare impact asupra procesului de invatamant din Facultatea de Calcul Economic si Cibernetica Economica, asa cum se numea ea la inceputuri. Influenta pozitiva exercitata de LCCE asupra formarii studentilor din facultate a fost covarsitoare si a avut loc in sensul cel mai concret si adevarat al sintagmei invatamant-cercetare, asa cum numai in SUA se mai intampla in acele vremuri. Aceasta influenta a fost exercitata pe mai multe planuri: prin participarea cercetatorilor la tinerea de cursuri si seminarii de specialitate, prin articolele, cartile si materialele didactice elaborate de acesti cercetatori, prin accesul acordat studentilor la resursele de tehnica de calcul, astfel incat acestia sa-si poata rula propriile programe, prin participarea studentilor la seminariile stiintifice organizate in LCCE si chiar la proiectele de  cercetare pe baza de contract pe care LCCE le avea incheiate cu diversi agenti economici. 

In ceea ce priveste ultimele doua parti ale intrebarii dvs. raspunsurile mele sunt directe si scurte: da, se vorbeste si se poate vorbi de o scoala de cercetare stiintifica in domeniul ciberneticii si informaticii, insa doar la modul trecut, respectiv: nu cred ca mai putem vorbi in prezent, la propriu si cel putin in domeniul nostru de activitate, de o astfel de legatura: legatura invatamant-cercetare-productie este in zilele noastre asemanatoare unui fir de panza de paianjen, adica aproape inexistenta. Mare pacat, incomensurabila si ireparabila pierdere! Dar, la urma urmei, carui roman ii pasa de asa ceva! 

II: Ai lucrat la multe proiecte de cercetare. Exemplifică te rog.

GR: Da, am participat la numeroase si extrem de variate proiecte de cercetare, multe castigate de mine prin competitie nationala si tot la multe dintre ele fiind responsabil sau director de proiect.  In afara celor cateva teme de cercetare in care am fost implicat in perioada stagiaturii, la care am facut referire anterior, cea mai mare parte a  activitatii mele de cercetare si a temelor de cercetare la care am participat este legata de perioada petrecuta in facultatea noastra si, in special, in cadrul LCCE. 

In decursul activitatii mele de cercetare stiintifica am participat la diverse simpozioane si sesiuni de comunicari stiintifice cu 52 de comunicari stiintifice si la realizarea unui numar de 61 de teme, contracte si proiecte de cercetare stiintifica, avand ca beneficiari o mare varietate de ministere, institutii, institute de cercetare, intreprinderi etc., cum ar fi: MICM-Ministerul Industriei Constructiilor de Masini, ICPE-Institul de Cercetari pentru Industria Electrotehnica Bucuresti, Institutul Oncologic Bucuresti, intreprinderea Acumulatoul Bucuresti, Intreprin-derea Automatica Bucuresti, CNST-Consiliul National pentru Stiinta si Tehnologie, Institutul de Economie Industriala Bucuresti, ICA-Institutul de Chimie Alimentara Bucuresti, BNR-Banca Nationala a Romaniei, IPH-Institutul de Proiectari Hidroenergetice, MCT-Ministerul Cercetarii si Tehnologiei, CNCSIS-Consiliul National al Cercetarii Stiintifice din Invatamantul Superior, MEN-Ministerul Educatiei Nationale, Institutul Clinic Fundeni, LCCE-Laboratoarele de Cercetare ale Catdrei de Cibernetica Economica-ASE. Atat comunicarile stiintifice pe care le-am prezentat la diferite sesiuni si simpozioane stiintifice, cat si temele, contractele si proiectele de cercetare la care am participat, au avut tematici strans legate de problematica modelarii matematice, informaticii, econometriei, metodelor si tehnicilor de analiza, optimizare si predictie, tehnologiilor data mining etc. 

Pentru a evidentia varietatea preocuparilor pe care le-am avut in domeniul cercetarii, as mentiona doar cateva dintre temele si proiectele de cercetare la care am participat sau pe care le-am condus: Cercetări privind perfecţionarea sistemelor de evaluare a riscului în domeniul financiar-bancar (CNCSIS), Cercetări privind asigurarea echilibrului şi eficienţei Pareto în sistemele economice (CNCSIS), Utilizarea metodelor şi tehnicilor de recunoaştere a formelor în analiza şi predicţia economico-financiară (CNCSIS), Elaborarea unui instrument software pentru analiza şi predicţia fenomenelor economico-sociale (CNCSU), Metode şi tehnici de măsurare şi cuantificare în domeniul economico-social (MCT), Algoritmi şi software pentru probleme de recunoaştere a formelor (LCCE), Software pentru interpretarea automată şi execuţia expresiilor simbolice (LCCE), Modele cibernetice şi statistice pentru optimizarea proceselor de biosinteză (ICA), Modelarea fluxurilor băneşti şi prognoza numerarului existent în economia naţională (BNR), Software pentru simularea preciziei extinse în calculele tehnico-ştiinţifice (LCCE), EMI-Limbaj pentru analiza si predictie (LCCE).

Unul dintre ultimele rezultate importante si interesante ale activitatii mele de cercetare este legat de interesanta colaborare stiintifica de acum 4-5 ani cu echipa de medici chirurgi condusa de Profesorul I. Sinescu de la spitalul Fundeni, colaborare in cadrul careia eu m-am ocupat de dezvoltarea unei retele neuronale pentru predictarea evolutiei pacientilor cu afectiuni urologice maligne, retea “instruita” pe baza datelor medicale observationale referitoare la cateva sute de pacienti si la 75 de variabile, iar rezultatele obtinute au fost foarte interesante, chiar surprinzatoare.

Ma gandesc ca ar merita sa enumar in acest context si cateva dintre realizarile stiintifice pe care eu le consider a fi, cat de cat, relevante pentu activitatea mea stiintifica si la care am fost autor unic: crearea produsului informatic complex EMI - Limbaj pentru analiză şi predicţie; crearea si implementarea software a compilatorului pentru expresii şi funcţii matematice (PARSER); crearea si implementarea software a algoritmului ultra-performant de derivare numerică (SDERIV); crearea si implementarea software a algoritmului pentru recunoastere supervizata a formelor (MDISCR); crearea si implementarea software a algoritmului pentru estimare neliniară (NONLIN); crearea si implementarea software a algoritmului de invatare rapida pentru o retea neuronala de tip Perceptron (QUICKNET); implementarea software a algoritmului “back-propagation” de invatare pentru o retea neuronala de tip Perceptron Multistrat (BACKNET).

II:   Care este structura unui ciclu de cercetare?

GR: Fara pretentia de rigoare si de exhaustivitate, as incerca sa definesc structura unui ciclu de cercetare specific domeniului meu de preocupari prin urmatoarea etapizare: 1. formularea corecta si fara echivoc a temei de cercetare, verificarea apriorica a necesitatii abordarii acestei teme, a utilitatii potentiale pe care o vor avea posibilele rezultate ale cercetarii si, mai ales, verificarea gradului de interes si noutate al temei respective; 2. formarea  echipei de cercetare si organizarea unui seminar in care sa aiba loc discutii generale si schimburi de idei legate de: natura temei de cercetare si oportunitatea acesteia, sfera de cuprindere a preocuparilor, modalitatile de abordare, dificultatile care pot sa apara pe parcursul cercetarii, resursele necesare, natura rezultatelor posibile ale cercetarii; 3. documentarea stiintifica pe problematica temei de cercetare si evaluarea stadiului cercetarii in domeniul acestei problematici, explorand literatura de specialitate aparuta pe plan international in ultimii ani; 4. formularea ipotezelor, teoriilor si principiilor generale care vor sta la baza cercetarii; 5. elaborarea unui prim raport partial de cercetare referitor la derularea si continutul primelor patru etape ale cercetarii; 6. culegerea datelor necesare cercetarii, verificarea calităţii acestora şi construirea bazei informaţionale care va fi utilizata in cercetare; 7. alegerea metodelor, tehnicilor si procedurilor de analiza cantitativa care vor fi utilizate in cercetare, precum si a instrumentelor software sau limbajelor de programare adecvate; 8. efectuarea unor analize preliminare, cu natură exploratorie, de tipul tehnologiilor data minig, în scopul sumarizării datelor, identificării principalelor caracteristici şi tendinţe evidenţiate de acestea, detectării eventualelor erori prezente în date şi identificarii factorilor semnificativi pentru cercetare; 9. specificarea  metodelor si tehnicilor statistico-matematice, modelelor matematice si procedurilor care vor fi utilizate in desfasurarea cercetarii stiintifice, precum si elaborarea specificatiilor si schemelor (logice si de sistem) necesare dezvoltarii programelor de calcul; 10. elaborarea unui al doilea raport partial de cercetare, care sa includa descrierea metodelor, tehnicilor si modelelor specificate anterior, prezentarea fundamentelor statistico-matematice ale acestora, specificatiile si schemele (logice si de sistem) utilizate in elaborarea programelor de calcul; 11. constructia modelelor  matematice si elaborarea programelor de calcul care vor fi utilizate in prelucrarea datelor; 12. estimarea modelelor folosind datele existente, verificarea indeplinirii de catre acestea a ipotezelor fundamentale, validarea modelelor si testarea calitatii si semnificatiei acestora folosind indicatori specifici, testarea programelor de calcul elaborate in etapa anterioara; 13. efectuarea evaluarilor numerice de interes pentru scopurile cercetarii si utilizarea modelelor pentru efectuarea de analize cantitative, predictii si simulari, utilizand baza informationala (de date) existenta, metodele, tehnicile si modelele propuse, precum si programele de calcul elaborate anterior; 14. elaborarea celui de-al treilea raport partial de cercetare referitor la continutul si rezultatele obtinute in cele trei etape anterioare; publicarea si diseminarea rezultatelor obtinute in etapele anterioare, sub forma de articole, suporturi de curs, caiete de lucrari practice si alte materiale didactice, seminarii stiintifice etc.; 15. prezentarea, analiza si interpretarea rezultatelor numerice si calitative obtinute in urma cercetarii, formularea concluziilor si propunerilor rezultate in urma cercetarii; 16. elaborarea raportului final de cercetare stiintifica, publicarea si diseminarea rezultatelor si concluziilor obtinute in urma cercetarii, sub forma de articole stiintifice, carti si materiale didactice.

 In ceea ce priveste durata unui ciclu de cercetare, aceasta poate fi foarte diferita, in functie de problematica si complexitatea cercetarii, de resursele alocate cercetarii, de eventualele esecuri, insuccese sau evenimente neprevazute aparute in diferite etape ale cercetarii etc. In general, aceasta durata poate varia de la cateva luni de zile, pana la cativa ani. In decursul activitatii mele de cercetare stiintifica, intinsa pe o perioada de peste 45 de ani, am participat, fie in calitate de membru al echipei de cercetare, fie, de cele mai multe ori, de responsabil de tema sau de director de proiect, la cercetari a caror durata a fost de la aproape un an si pana la 4 ani de zile. De exemplu, in cazul proiectului EMI – Limbaj pentru analiza si predictie, un proiect extrem de complex, dar si foarte important (chiar pasional) pentru mine si care a fost rezultatul exclusiv al efortului meu, al ideilor mele si al pasiunii mele, totul a durat aproape 5 ani de zile, fara a mai pune la socoteala faptul ca am incorporat in proiect multe elemente muncite si finalizate inaintea celor 5 ani de zile.

II:   Eram cândva la un concurs de titularizare pe post de conferențiar și un candidat vorbea despre domeniile de interes.  Eu enumăr pentru mine doar câteva domenii de interes. Candidatul acela vorbea de 41 de domenii de interes. Tu ce părere ai? Care sunt domeniile tale de interes?

GR: Domnule Profesor, eu cred ca orice adevarat profesor sau cercetator trebuie sa aiba mai multe domenii de interes, este drept, apartinand cam aceleiasi familii stiintifice, deoarece nu poti niciodata sa faci ceva intr-un domeniu particular, fara a avea cunostinte temeinice si din domeniile inrudite. Dar nu este bine sa ai preocupari nici in prea multe domenii, pentru ca “dispersarea” conduce totdeauna la “sterilitate” stiintifica si este total contraproductiva. As cita aici o zicere a parintelui programarii dinamice, Richard Bellman, foarte relavanta in acest context, referitoare insa la modelare si la construirea de modele: “sa te feresti atat de capcana suprasimplificarii, dar si de mlastina supracomplicarii”. Evident ca daca te ocupi, in principal, de modelarea matematica, nu are absolut niciun sens sa studiezi, de exemplu, dreptul penal, pentru ca asta ar insemna doar o pierdere de timp si ar limita si perturba principala preocupare, insa este aproape obligatoriu ca atunci cand te ocupi de modelarea matematica in domeniul economic sa dispui de cunostinte mai mult sau mai putin temeinice din domeniul stiintei economice, informaticii, analizei matematice, algebrei liniare si geometriei, probabilitatilor si statisticii matematice, econometriei si analizei datelor etc. Evident, se poate si ca, daca te ocupi de un anumit domeniu particular, sa nu ai cunostinte elementare din niciun domeniu conex acestuia, si nici chiar cunostinte temeinice in domeniul in cauza, asa cum se intampla de multe ori pe la noi, insa rezultatele vor fi totdeauna pe masura. Este bine totusi de stiut ca nimeni nu trebuie sa se teama de necesitatea pregatirii si abordarii multidisciplinare, pentru ca totul se poate invata pe lumea asta, cu mai mult sau mai putin efort, iar atunci cand faci totul cu pasiune are loc un fel de dilatare latenta a timpului, evidenta doar atunci cand inventariezi rezultatele (desi, de regula si doar in aparenta, timpul pare ca zboara atunci cand faci ceva cu placere si cu pasiune).

Personal si de-a  lungul unei cariere destul de indelungate, am fost interesat de mai multe domenii, destul de legate intre ele, ca de exemplu: evaluare, masurare si cuantificare; analiza si predictie; econometrie si modelare statistico-matematică; probabilitati si statistica matematica, data mining si analiza multidimensionala a datelor;  recunoasterea formelor, learning machine si retele neuronale; dezvoltarea de instrumente software pentru analiza, modelare si predictie.      

II:   Ce rol joacă documentarea în munca de cercetare?  Tu cum ai realizat această etapă a documentării?

GR: Evident ca documentarea in activitatea de cercetare are un rol covarsitor, macar pentru a nu mai incerca sa “re-inventezi roata”, dar mai ales pentru a te acomoda cu domeniul si cu abordarile din acel domeniu, pentru a-ti face o idee despre instrumentele, metodele si tehnicile pe care le poti folosi sau pentru a-ti clarifica, cristaliza si diversifica ideile. Avand in vedere preocuparile pe care le-am avut permanent pentru domeniile care m-au interesat, pasiunea si interesul de a studia si cunoaste tot mai mult in aceste domenii, in cazul multor teme de cercetare abordate am fost ajutat foarte mult de ceea ce facusem anterior, astfel incat etapa de documentare de la aceste teme a avut aproape totdeauna o pondere relativ redusa in raport cu celelalte etape ale cercetarii stiintifice.

II:   Mulți dintre cercetători nu fac și programare. Tu faci. Ce părere ai despre acest lucru? Nu am abordat întâmplător chestiunea.  Îmi aduc aminte despre legendarul produs software EMI, care era un etalon la vremea aceea. Cum ți-a venit ideea?

GR: Probabil, pe cale paranormala, domnule Profesor, ca sa folosesc doar un eufemism pentru sutele si miile de ore anterior dedicate calculatoarelor si programarii calculatoarelor. Pentru mine, pasiunea pentru hardware si pentru software a fost ca un fel de boala. Avand oarece aptitudini de ordin tehnic, dar si pasiune pentru domeniul tehnic (nu cred ca s-a intamplat mai mult de 1-2 ori in intreaga viata ca un instalator sau tehnician sa-mi treaca pragul apartamentului, pentru diverse reparatii; nici macar pentru ceasuri mecanice, care au fost pasiunea mea inca de cand eram licean: in trecut, am reparat zeci de ceasuri ale colegilor din Cibernetica), la inceputul anilor ’90 am bricolat multe calculatoare de tip PC pentru prieteni si cunostinte, la preturi foarte mici, comparativ cu preturile pietii. La asa-zisa revolutie, aveam in casa 3 calculatoare: un exceptional microcalculator Atari 800XL (anterior avusesem un micut Spectrum Sinclair 64, cu procesor Z80), cu procesor Motorola 6800 pe 8 biti, cu memorie RAM de, atentie, 64  KB (adica de peste 60 de milioane de ori mai mica decat RAM-urile din prezent), cu unitate proprie de citire/scriere pe caseta si cu iesire (color) pe ecranul televizorului, iar ca software de nivel “ridicat” BASIC; doua microcalculatoare bricolate de mine din piese de pe la Feper si Fabrica de calculatoare, pe structura sistemului Cub-Z si sistemului Junior XT, cu sisteme de operare DOS si avand in configuratie procesoare I8080 sau Z80 pe 8 biti, memorie RAM 64 KB si, atentie – o adevarat revolutie, unitati de floppy disk de 8 si 5¹⁄₄ inches. Deoarece zestrea software a acestor masini era initial extrem de saracacioasa, a trebuit sa depun un efort foarte mare, dar facut cu multa  pasiune si cu mare incantare, pentru a-mi construi mai intai o biblioteca formata din 10-15 de rutine grafice (BIOS-urile de atunci aveau in acest scop doar cateva primitive: aprinderea/stingerea unui pixel, trasarea unui segment de dreapta etc.), programate in limbajul de ASSAMBLARE specific procesoareler pe 8 biti, I8080 si Z80. In acest fel am ajuns sa programez chiar anumite circuite importante ale acestor calculatoare, cum ar fi I8259 - Programmable Interval Timer sau I8251  – USART sau Serial Interface. Cel mai fascinat am fost de posibilitatea de a controla prin program facilitatile oferite de circuitul I8259, care, printre altele, permitea manipularea sistemului de intreruperi, unul dintre cele mai interesante si ingenioase componente logice ale unui sistem de calcul (cel care a venit cu aceasta idee trebuie sa fi fost, cu adevarat,  un mare geniu). Pornind de la faptul ca incarcand o constanta numerica intr-un cuvant de date al acestui circuit si ca la fiecare impuls al ceasului de timp real aceasta constanta este decrementata pana cand valoarea acesteia ajunge la 0 (apoi procesul de incarcare cu constanta si de decrementare se reia) si se genereaza o intrerupere, adica procesorul este “obligat” sa execute o rutina aflata la o anumita adresa, am reusit sa “construiesc” si sa afisez pe ecran un ceas analogic, punand la adresa unde trimitea intreruperea, programelul in cauza. Imi amintesc faptul ca aceasta mica “realizare”, mi-a produs o incantare nemaipomenita. Tot in acel context am construit si o biblioteca formata din 15-20 de rutine stiintifice, rutine de care credeam eu atunci ca am nevoie atunci. Ulterior, dupa ce am reusit sa procur instrumentele necesare (compilator, biblioteci, link-editor), am cotinuat sa programez in Fortan, Pascal, C si chiar dBase II si FoxPro. 

Manat de pasiune in cele mai ascunse “cotloane” ale calculatorul, am ramas  pana in prezent cu ferma convingere ca orice bun programator ar trebui sa stie sa programeze cu usurinta in limbajul de ASSAMBLARE al calculatorului si sa cunoasca foarte bine logica functionarii majoritatii circuitelor importante dintr-un calculator, inclusiv procesorul. Mai mult decat atat, cred cu tarie ca ca orice cercetator stiintific ar trebui sa cunoasca bine macar 1-2 limbaje de programare. In afara de faptul ca invatarea unui limbaj iti disciplineaza mintea, iti dezvolta logica riguroasa si iti largeste orizontul stiintific, iti permite sa faci programe pentru rezolvarea oricarei probleme cu care te confrunti si sa verifici numeric validitatea oricarei teorii si oricarui rezultat teoretic obtinut. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca atunci cand ai ajuns cu formularea si rezolvarea unei probleme la acel nivel la care ai putut s-o transpui sub forma de program de calculator, ai garantia ca tot demersul tau logic si stiintific a fost corect. Si ca sa accentuez, cred ca doar atunci cand ai ajuns cu rezolvarea unei probleme, cu un algoritm, cu un demers stiintific sau cu o procedura logica la stadiul de program care se dovedeste in urma testarilor ca este “rotund”sau “bine facut”,  poti fi sigur ca totul este in ordine. Ca sa nu mai vorbesc de castigul sau sporul pe care il pot aduce rezultatele numerice ale unui program de calcul in planul intelegerii, cunoasterii, interpretarii si formularii concluziilor. 

Probabil ca de perioada mentionata anterior sunt legate inceputurile drumului care m-a condus la conturarea ideii de a dezvolta un instrument software complex, destinat modelarii matematice, statisticii, calculului stiintific, analizei datelor, optimizarii, graficii computerizate etc., dar, in acelasi timp, si un (meta)limbaj in care poti sa programezi cu usurinta rezolvarea celor mai diverse si complexe probleme stiintifice. Desi facusem programare si inainte, chiar incepand cu anul 1975, cele mai favorabile perioade pentru dezvoltarea abilitatilor mele de programator sunt legate totusi de perioada in care am lucrat pe sistemul IBM 370 de la LCCE, de  perioada in care am lucrat, mai intai in limbaj de assamblare, pe microcalculatoarele pe care le aveam in casa in anii ’80 si, mai ales, de aparitia a PC-urilor in finalul anilor ’80 (primul PC din facultatea noastra, un calculator Robotron XT, a fost adus de mine, pe baza contractelor de cercetare pe care eu le aveam incheiate, in calitate de responasabil de contract, cu Institutul de Chimie Alimentara, calculator pe care am dezvoltat foarte multe si foarte variate programe. De asemenea, cred ca ideea dezvoltarii unui limbaj de tipul celui pe care eu l-am creat (si care a facut obiectul unor cursuri din facultatea noastra, fiind inclus in planurile de invatamant ale acestei facultati, in conditiile in care in Romania nu exista nimic similar), a fost si un raspuns la problemele dificile cu care m-am confruntat in activitatea de cercetare in toti anii anteriori. La toate astea s-au adaugat toate preocuparile si toate realizarile de pe parcursul meu stiintific anterior, dar si constanta mea pasiune pentru calculatoare, pentru modelare si pentru metode si tehnici de analiza si predictie, respectiv mare atentie si sustinerea neconditionata acordate abordarii de tip mixtura de cunostinte: economice, matematice si informatice. Si, ca sa inchei, poate ca din mixajul multidiscilinar de cunostinte economice, matematice, statistice si informatice predat in facultatea noastra si proiectat de niste minti luminate inca de la mijlocul anilor ’60, a rezultat valoarea recunoscuta si binecunoscuta pe care au avut-o totdeauna absolventii facultatii noastre, indiferent de domeniul in care au ajuns sa lucreze. Dar, din pacate, coerenta si consistenta acestui mixaj didactic exceptional si “facator de minuni” s-au diminuat periculos de mult in ultimele zeci de ani.  

II:   Mă ocupam de calitatea software și analizam EMI prin prisma calității. Era fără cusur. În ce limbaj ai lucrat?

GR: Desi initial unele module le-am gandit si dezvoltat in limbajul Fortran, toate modulele ulterioare au fost gandite se dezvoltate in limbajul C (cel ai Microsoft-ului), refacand in limbajul C si toate modulule scrise initial in Fortran. Cateva, foarte putine, module, mai legate de caracteristicile tehnice ale “masinii”, le-am scris in limbajul de assamblare. Ulterior, la insistentele prietenului meu Profesorul Ion Smeureanu, am reusit sa “translatam” impreuna totul in limbajul C sharp. 

As vrea sa fac o mica remarca, utila sper pentru cei tineri: eu cred ca este aproape imposibil ca cineva sa poata dezvolta un instrument software destinat unui anumit domeniu, fara a dispune de o profunda cunoastere a elementelor si teoretice si practice din domeniul respectiv. Separat de cunostintele si abilitatile de care dispui in domeniul informaticii. De exemplu, nu poti dezvolta un instrument software pentru econometrie, fara a sti mai multa econometrie chiar decat cei care predau econometrie.

Pe tot parcursul dezvoltarii proiectului EMI am urmarit cu obstinatie si premeditare realizarea a trei obiective fundamentale: profilarea produsului ca avand o pronuntata natura de limbaj de pogramare, in care pot fi scrise proceduri pentru rezolvarea unor probleme specifice, si nu ca avand doar natura unui instrument software dedicat; asigurarea unei game cat mai extinse de facilitati, precum: operatii aritmetice, evaluari specifice calculului probabilitatilor si statisticii matematice, calcul integral si diferential, poceduri specifice algebrei liniare; optimizare, proceduri specifice tehnologiilor de tip data mining si recunoasterea formelor, proceduri specifice econometriei si statisticii matematice, grafica 2D si 3D; maximizarea posibilitatilor de generalizare la nivelul tuturor elementelor structurale si procedurale ale limbajului. 

II:   Alte produse similare estimau coeficienți pentru structuri de modele prestabilite. În cazul lui EMI ofereai expresia analitică și se estimau coeficienții oricărui model. Era ceva colosal, nu?

GR: Probabil ca da. Si nu este vorba numai de estimarea parametrilor modelelor, ci si de evaluarea numerica a derivatelor si integralelor, de optimizarea neliniara sau de reprezentarea grafica 2D si 3D a functiilor de mai multe variabile. In afara celor 25 de clase de functii generice predefinite, selectabile de catre utilizator prin nume si configurabile de asa maniera incat puteau sa fie implicate in diverse proceduri numerice sub forme care pot avea de la o sigura variabila si pana la 1000 de variabile, in limbajul EMI procedurile numerice de tipul celor amintite anterior puteau fi executate implicand forme functionale definite de utilizator, care puteau fi construite utilizand un numar de 76 de operatori, iar ca operanzi un numar maxim de 1000 de variabile vectoriale, un numar maxim de 1000 de parametri si maximum 200 de variabile standard (asociate cu contextul informational al limbajului: adrese, dimensiuni ale partitiilor si subpartitiilor de memorie, informatii necesare anumitor procesoare etc). Din punct de vedere al elasticitatii si generalitatii cu care am tinut neaparat sa inzestrez limbajul EMI, am impins lucrurile atat de departe incat, cu oarecare abilitate si experienta a programatorului, formele functionale puteau fi construite chiar si generand aleator atat operatorii, cat si operanzii acestora.  

II:   Dacă ofereai n serii de date, EMI permitea și utilizarea de fragmente de n-tuple, ceea ce era fantastic dacă doreai să lucrezi cu eșantioane.

GR: Din punct de vedere al datelor, am proiectat EMI astfel incat sa permita ca abordarile multidimensionale sa poata sa poata fi facute si rapid, si cu usurinta, dar si intr-o maniera generalizanta. In  cazul seriilor de date, indiferent daca ele au natura datelor de tip profil sau natura seriilor de timp, absolut toate operatiile puteau fi executate atat pe intreaga multime de observatii disponible, cat si pe submultimi de observatii, submultimi selectate fie prin intermediul unei “fereste de observatii active”, fie prin specificarea unei “liste de observatii active”, care continea doar indicii observatiilor care se doreau a fi active. In acest context, generarile de esantioane si subesantioane dintr-o clasa formata din 20 de distributii diferite de probabilitate, toate operatiile care vizeaza ideea de subesantion, precum si subtilele si eficientele proceduri de reesantionare bazate pe tehnicile bootstrap sau jackknife, puteau fi executate intr-o maniera extrem de simpla, rapida si eficienta. Mai mult decat atat, oricare dintre observatiile disponibile si toate observatiile din orice submultime de observatii active, puteau fi transfomate dupa orice regula definita prin intermediul oricarei functii de una sau mai multe variabile, definita de utilizator. Si multe alte facilitati de acest tip, ingenioase, surprinzatoare si neintalnite nici la produse similare de mare notorietate din lume.

II:   Câți ani au trecut de la lansarea lui EMI?  Cum a fost utilizat in invatamant si in cercetate?

GR: Am finalizat prima varianta functionala a limbajului EMI in anul 1989, atunci cand se implineau 100 de ani de la moartea genialului nostru Eminescu, de unde si numele acestuia, ca rezultat al unei intense munci anterioare, intinsa pe aproape 5-6 ani.. Limbajul EMI a circulat, mai ales in vremurile de inceput, cand pe piata nu exista ceva similar, foarte mult. Chiar daca eu il inzestrasem cu cateva protectii interesante, in numar de 3-4, pe care le tineam de regula, dezactivate. Una din protectiile gandite atunci de mine, neregasite de mine, ca idee, la niciun alt produs similar, era bazata pe o originala idee a mea, implementata in  maniera urmatoare: de fiecare data cand era lansat pentru executie, se activa un fel de “periscop” care “privea” configuratia hardware din jur, inclusiv adresa fizica la care a fost instalat in mod oficial pe hard disk, adica verifica daca este “acasa”, daca mediul hardware este cel “cunoscut” de el, iar in cazul in care nu se verifica acest lucru, totul se bloca, pentru totdeauna. Evident, am creat aceasta protectie, ca dealtfel si pe celelalte, mai mult de “amorul” artei, pentru ca am pus totdeauna acest produs la dispozitia oricui a avut nevoie de el, fara nici cea mai mica rezerva.

Pot spune ca limbajul EMI a fost intensiv utilizat de mine si de toti cei in mana carora acesta a ajuns, de cele mai multe ori cu acordul meu, atat in procesul invatamantul universitar, cat si in rezolvarea a numeroase si complexe probleme din domeniul cercetarii. In ceea ce priveste invatamantul, EMI a fost utilizat ani de zile atat ca obiect de studiu, el fiind predat la cursurile din facultatea noastra, cat si ca instrument software, pentru rezolvarea a numeroase probleme numerice de anumite cursuri si seminarii din facultatea noastra. De asemenea, am utilizat EMI pentru solutionarea numerica a multor probleme din contractele de cercetare pe care le-am avut cu diverse institutii. Evident ca notorietatea si intensiva utilizare a limbajului EMI, mai ales in perioadele de inceput, au fost favorizate absenta aproape totala de pe piata a instrumentelor software de acest fel, existente in strainatate (aproape exclusiv in SUA), dar inaccesibile atunci noua romanilor.

II:   După atâția ani, există produse de generație actuală, comparabile cu EMI? Câte persoane lucrează la elaborarea unui produs comparabil cu cel realizat doar de un singur programator numit Gheorghe RUXANDA?   

GR: Evident, sunt multe produse similare si aparute de foarte multi ani. De regula, dupa anii ’80 si aproape numai in SUA. As putea cita: Statistica (SUA-1984), SPSS (SUA-inceputul anilor ’70), SAS (SUA-1976), S-Plus (SUA-1988),  Gauss (SUA-1984), Systat (SUA-finalul anilor ’70), SPAD (Franta, finalul anilor ’70), STATA (SUA-1985), RATS (SUA-1984), JMP (SUA-1989), R (SUA-1993), Pyton (Olanda-1989) etc. Dupa cum se poate observa, majoritatea instrumentelor similare cu EMI, au aparut in SUA, in anii ’80, adica anii in care eu am inceput dezvoltarea EMI, fara sa cunosc absolut nimic despre aceste produse sau despre existenta lor. A fost tot un fel de “intuitie fericita”.

Raspunzand intebarii dumneavoastra, tin sa precizez ca toate produsele mentionate anterior au fost dezvoltate in institute si companii cu zeci si sute de oameni, platiti la cel mai inalt nivel, dispunandu-se de o dotare cu tehnica de calcul de ultima generatie, intr-un mediu uman “normal la cap” si nu otravit, de care trebuie sa te feresti si sa te aperi permanent si avandu-se accest direct, complet si nerestrictional la intreaga “informatie a momentului”. Eu am creat EMI singur, folosind doar munca si ideile proprii, intr-un mediu ostil si chiar otravit, permanent creator de mizerii, obstacole si piedici, mediu specific romanilor. Si culmea, fara sa fiu platit cumva sau cu ceva pentru asta, in afara de relele cu care m-am ales aproape totdeauna din partea colegilor. Neam al dracului suntem noi romanii, domnule Profesor!. 

As vrea insa sa detaliez cateva elemente mai importante legate de limbajul EMI. Inainte de toate, as vrea sa spun ca inca de la inceput am gandit acest instrument ca pe un limbaj de programare, capabil insa sa rezolve si numeroase probleme stiintifice complexe, fie intr-o maniera directa, utilizatorul putand sa aleaga singur procedura potrivita scopului sau, fie in mod indirect, utilizatorul avand posibilitatea sa scrie propriul sau program, folosind facilitatile de limbaj ale acestui instrument software.

Eu cred ca cea mai importanta caracteristica a limbajului EMI este cea legata de arhitectura acestuia, o arhitectura interesanta, originala si eficienta, care, cu certitudine, nu poate fi regasita la nivelul niciunuia dintre instrumentele software similare existente in lume. Originalitatea acestei arhitecturi si facilitatile extrem de puternice pe care aceasta le ofera, rezulta din faptul ca am dorit ca limbajul sa includa si un emulator al functionalitatii microprocesoarelor in jurul carora au fost dezvoltate PC-urile moderne. Astfel, limbajul EMI include: 3 partitii de memorie (byte, integer si decimal) cu functionalitati diferite, fiecare fiind structurata sub forma a 11 subpartitii,  7 moduri diferite de adresare a zonelor de memorie (immediat, direct, implicit, indirect, indexed, relativ si symbolic), 6 registre generale (iregister, jregister, kregister, lregister, mregister, nregister), 3 registre specifice (bytregister, intregister, decregister), 2 regimuri de lucru (value si address), 2 moduri de lucru (single si multiple), configurare elastica si dinamica a memoriei, transparenta totala a oricarei zone de memorie (inclusiv vizualizarea sub mai multe forme) executarea unor operatii de prelucrare de tip binar, implementarea unor structuri repetitive de tip “for”, executia secventiala sau selectiva a instructiunilor sau comenzilor, executia unor rutine scrise in limbajul EMI in contextul unui sistem de intreruperi propriu, compilator pentru forme functionale complexe, executia comenzilor in regim interactiv si in regim batch, editor incorporat pentru editarea de forme functionale, zone de memorie si fisiere, control automat, direct si complet al evenimentelor asocite cu executia operatiilor aritmetice si logice, sistem de intrare/iesire automatizat etc. 

Limbajul EMI include un numar de 180 de module, cea mai mare parte a lor scrise in limbajul C, module care interactioneaza intensiv si intre care are loc un schimb de informatii de mare amploare si continuu, module care sunt grupate sub forma unui numar de 9 procesoare: XMST – procesorul central, care asigura coordonarea tuturor operatiilor de prelucrare si interfatarea programatorului cu celelalte procesoare incorporate limbajului; XMEM – procesorul dedicat controlului dinamic si configurarii memoriei; XADR – procesorul dedicat controlului modurilor de adresare, regimurilor si modurilor de lucru; XEXT – procesorul dedicat sistemului de intrare-iesire; XCDF – procesorul dedicat codificarii/decodificarii informatilor de intrare/iesire; XCMP – procesorul dedicat compilarii formelor functionale si expresiilor, semnalarii erorilor si generarii codului executabil; XEXE – procesorul dedicat executiei codului rezultat in urma compilarii formelor functionale si expresiilor; XALG – procesorul dedicat executiei procedurilor numerice si algoritmice complexe; XGRF – procesorul grafic, destinat reprezentarilor 2D si 3D.

As mai vrea sa mentionez faptul ca modulul reprezentat de procesorul XCMP, modul constand din aproximativ 1000 de linii sursa scrise in limbajul C, este, cu siguranta, cel mai complex si mai valoros program pe care l-am scris eu vreodata, si am scris multe programe in cariera mea, cred ca fara echivalent functional la nivelul tuturor instrumentelor software dedicate si similare limbajului EMI.

Inchei aceasta scurta prezentare a limbajului EMI, mentionand ca majoritatea facilitatilor algoritmice, pe care acesta le pune la dispozitia utilizatorilor, vizeaza in primul rand domeniul exceptionalul domeniu de preocupari stiintifice cunoscut sub numele generic de data science, dar mai ales doua dintre subdomeniile deosebite ale acestuia, respectiv data mining si learning machine.

 

II:   Să trecem la o altă zonă interesantă și anume Data Analysis. Cum te-ai apropiat de acest domeniu? Ai implementat algoritmi de data analysis în produse software, tot așa, care să lucreze independent de dezvoltator, precum EMI?

GR: Data Analysis sau Data Mining face parte din preocuparile mele constante, inca de cand eram student, adica din perioada anilor 1070-1075. Chiar si lucrarea mea de licenta, condusa de eminentul Profesor Moisa Altar, a fost apartinut direct acestei problematici, tematica abordata in aceasta lucrare fiind legata de utilizarea modelelor specifice sistemelor dinamice cu intarzieri pentru optimizarea contributiei calitatii (pregatirea in sistemul de invatamant institutionalizat) fortei de munca la cresterea economica. Apropierea a fost atat intamplatoare, mai ales la inceputuri, cat si sistematica. Cred ca aceasta apropiere a fost determinata de mai multi factori: profilul facultatii si preocuparile stintifice existente in epoca si asociate cu acest profil; capacitatea mea de a intui lucrurile semnificative si de valoare; o anumita “predispozitie” pentru domeniul respectiv, greu de explicat, ale carei radacini tin, probabil, de “genetic”. Nu, din tot ceea ce am dezvoltat eu, EMI este singurul de acest fel. Exceptand EMI, pe care l-am dezvoltat si pentru mine, dar mai ales pentru altii, majoritatea produselor software pe care le-am dezvoltat au fost legate, punctual, de temele si de proiectele de cercetare la care am participat, astfel incat acestea au avut doar un nesemnificativ grad de generalitate si neglijabila independenta de context.

II:   Când am văzut cele două volume serioase scrise de tine m-am bucurat foarte mult. Eu scrisesem un articol despre clase de complexitate software folosind niște articole dintr-o revistă de la biblioteca DCS și o carte în limba franceză găsită la etajul 7. Ce mult mi-ar fi folosit volumele tale, dacă le aveam cu câțiva ani mai devreme! Ce poti spune in acest sens?

GR: Din cauza inapetentei mele accentuate de a pune pe hartie realizari proprii, sacrificand aproape totul in favoarea “alergarii dupa cate o idee”, nu am apucat sa descriu, la nivel de carte, nici macar 25% din facilitatile oferite de EMI. Ca sa nu mai vorbesc de exemplele cu care as fi putut sa insotesc descrierea. Si nici nu voi mai putea sa o fac. O descriere mai detaliata si cat de cat completa a logicii limbajului EMI si a facilitatilor acestuia ar fi presupus scrierea a inca 2-3 volume de cate 3-400 de pagini, similare cu cel publicat deja. Lucru care ar fi fost imposibil. Lucrurile au stat cu mult mai bine in legatura cu continuarea celuilalt volum aparut anterior, dedicat domeniului data mining, unde, pana acum 6-7 ajunsesem la mult peste 1000 de pagini, pagini care exista chiar sub forma tehnoredactata.

II:   Ție ți-a fost ușor să legi data analysis de data science. Crezi că lumea înțelege adevărata semnificație a celor două domenii?

GR: In mod inevitabil si in tot ceea ce am facut, cele doua domenii au fost strans legate. Este si normal atata timp cat intre ele exista o relatie de incluziune, domeniul data analysis facand parte integranta din domeniul mult mai larg al data science. Cred ca lumea a inceput deja sa inteleaga ce insemna cele domenii, mai ales primul, si a inceoput sa intuiasca si ce vor insemna aceste domenii in viitor sau cum va arata viitorul datorita dezvoltarii acestor domenii.

Meseria numita data scientist, considerata in zilele noaste a fi meseria secolului 21, este printre cele mai cautate, cele mai dorite si cele mai bine platite meserii din domeniul IT. Un studiu de cariera din SUA, referitor la luna Ianuarie 2021, arata ca salariul mediu lunar al unui data scientist era de aprox. 11000 USD, putandu-se ajunge si la un salariu lunar de 16-17000 USD. Mai mult, specialistii in domeniul machine learning angajati la mari companii ajung si pana la 28-30000 USD lunar (https://www.indeed.com/career/data-scientist/). Se estimeaza ca in SUA numarul data scientist-ilor este de 50-60000. Domeniul data science este intr-o expansiune nemaiintalnita, indiferent de natura si specificul activitatii in care este utilizat. Din cate stiu de la cativa fosti studenti ajunsi la noi in functii de data scientist, acest domeniu a inceput sa se dezvolte si in tara noastra. Daca lucrurile ar fi evoluat normal, asa cum incepusera sa evolueze dupa jumatatea anilor ’60, si daca traditia, preocuparile stiintifice si rezultatele din zona noastra universitara s-ar fi mentinut (macar) sau chiar s-ar fi amplificat, facultatea noastra ar fi trebuit sa reprezinte in prezent “nucleul” si “promotorul” dezvoltarii domeniului data science, purtatorul stindardului preocuparilor romanesti in acest domeniu. Din pacate, nu a fost asa. 

Sintagma data science reuneste in continutul ei toate preocuparile legate patrunderea, intelegerea si interpretarea datelor, respectiv de colectarea, rafinarea si filtrarea datelor, analiza exploratorie a acestora (inclusiv vizualizarea lor), sintetizarea si extragerea unor esente (cunostinte sau informatii relevante) existente in date la nivel latent, invizibil si de interpretarea si exprimarea acestora sub o forma simpla, clara si usor de inteles, utilizand in acest scop metode si tehnici statistico-matematice adecvate, precum si instrumente software puternice si eficiente. Domeniul data science include subdomenii precum: data mining, data analitics, pattern recognition, neural networks, learning machine si computer science.

De regula, datele sunt rezultatul observarii, masurarii si inregistrarii valorilor pe care le iau caracteristicile observabile (vizibile, aparente) ale obiectelor care apartin unor colectivitati de interes. Din acest motiv, totdeauna datele reflecta doar suprafata, aparenta lucrurilor. Cu toate acestea, dincolo de aparenta, adica in spatele lor, datele ascund lucruri extrem de importante si de mare interes (esente), dar care nu pot fi niciodata sesizate cu “ochiul liber”, precum: legitati, ciclitati, cauze si structuri cauzale semnificative, influente si factori de influenta neobservabili, tendinte, predictii, ierarhii, asocieri etc. 

Din punct de vedere teoretic, pregatirea specifica “data science” include o serie cunostinte temeinice din mai multe domenii: statistica teoretica, teoria probabilitatilor si statistica matematica, analiza si algebra liniara, econometrie, modelare matematica, data mining, metode si tehnici de recunoastere a formelor, learning machine, programarea calculatoarelor si instrumente software dedicate stiintei.

Pot spune ca aproape toate preocuparile mele, inca de cand eram student, au fost totdeauna legate, mai mult sau mai putin, de domeniul data science, atat din perspectiva metodelor, tehnicilor si instrumentelor statistico-matematice si software pe care le-am utilizat si promovat, cat si din perspectiva tematicilor abordate in cadrul contractelor si proiectelor de cercetare la care am participat. Aproape ca a fost vorba de un fel de “predestinare” pentru acest domeniu, in care rolul principal l-a jucat doar pasiunea si munca, dar, poate, si o anumita intuitie personala.

M-am gandit de multe ori in ultimii ani de activitate ce bine ar fi fost daca in facultatea noastra ar fi fost creat un masterat pe problematica data science sau daca la ciclul licenta ar fi fost introdus macar un curs legat de acest domeniu. Din nefericire, singurele cursuri din facultate legate direct de domeniul data science, au ramas in prezent tot cele introduse de mine in urma cu 15-20 de ani, cu mare oponenta, chin si efort, respectiv Analiza datelor, Data mining si Retele neuronale. In ceea ce priveste infiintarea unui masterat specific domeniului, eu cred ca, avand in vedere preocuparile mele de o viata, as fi avut atat cunostintele si abilitatile, cat si pasiunea si experienta necesare dezvoltarii unui asemenea masterat, insa cine m-ar fi lasat pe mine sa infiintez asa ceva in facultatea noastra. Dupa cum bine se stie, privilegiile de acest fel au fost totdeauna rezervate celor “valorosi” si “corecti”, doar “initiatilor”. 

II:   Tu ești un deschizător de drumuri pentru multe zone de cercetare. Cum explici?

GR: Nu stiu cat de “deschizator” de drumuri sunt eu. Este drept, am facut cate ceva. Ramane sa judece altii, sper cu buna credinta si obiectivitate, nu ca la noi, la romani. Un “drum deschis” de mine poate fi reprezentat de Limbajul pentru analiza si predictie EMI, foarte interesant si util atat pentru activitatea de cercetare, cat si pentru activitatea de invatamant, dar mai ales prin arhitectura neobisnuita si originala a acestuia, pe care nu am regasit-o la nivelul altor instrumente software dedicate acelorasi problematici. Tot in acest sens pot fi considerate si cele cateva cursuri universitare noi, pe care le-am introdus, foarte greu, cu multe piedici si dificultati, pe care le-am documentat si le-am promovat in facultatea noastra si in alte facultati, cum ar fi: Analiza Datelor (Cibernetica), Retele neuronale (Cibernetica), Data mining (Marketing) sau Econometrie aplicata in finante (Finante). 

Cum explic? Cine poate sti? Poate explicatia este legata de preocuparile avute toata viata si de cunostintele acumulate anterior, de respectul pentru lucrurile frumoase si bine facute, de munca acumulata sistematic, de dragostea si pasiunea pentru domeniu, de “ceva” existent aprioric in fiecare dintre noi si declansat la un moment dat de ceva sau cineva. Poate “de vina” sa fie si destinul? Greu de spus.

II:   Ca să ai asemenea rezultate, trebuie muncit. Cum muncește Gheorghe RUXANDA? Ai o echipă?

GR: Este evident ca fara munca nu se poate construi nimic trainic. Exceptand proiectele la care am fost director de proiect, nu prea am avut o echipa. In cele mai multe dintre situatii, mi-a placut mai mult munca si gandirea in postura de “lup singuratic”, dar fara sa exclud discutiile cu colegi si prieteni, legate de preocuparile si problemele care ma framantau. De altfel, noi romanii nu avem prea dezvoltata calitatea de a colabora, de a lucra in echipa. Din multe motive. Si apoi, este foarte greu ca atunci cand tu ai gandit in cele mai mici detalii un mare si complex proiect, sa poti partaja munca la el, deoarece cea mai mare parte a efortului ar trebui sacrificata pentru a-i face pe colaboratori sa inteleaga toate detaliile pe care le ai tu in cap legat de acel proiect. Ar fi si plicticos si nici nu ar iesi niciodata ceva “rotund”. Este ca si in cazul lucrurilor manufacturate, lucrate de la cap la coada de un sigur om. Functionalitatea unui astfel de lucru are o armonie aproape de perfectiune si chiar estetica acelui lucru este necomparabila cu cea a lucrurilor produse in regim de mare serie sau de masa.

II:   Să trecem la niște lucruri care trebuie explicate. Mă refer la doctorat. Cum era doctoratul pe vremuri? Selecția pentru a face un doctorat spune si a spus inainte ceva?

GR: Dupa mine, doctoratul este si trebuie sa fie o incununare si o recunoastere a activitatii si realizarilor stiintifice ale unui cadru didactic sau cercetator, si nu o “incununare sau recunoastere” aposteriorica a calitatii de parlamentar, de om politic, de om de afaceri sau de inalt functionar al statului, asa cum se intampla, din nefericire si chiar tragic, pe meleagurile noastre. Dupa mine, aceast ultim tip de recunoastere sau incununare trebuie sa fie, eventual si foarte rar, doar aprioric in raport cu ocuparea unui post “de forta”, din care poti controla, in cel mai rau sens al cuvantului, foarte multe lucruri.

In ciuda tuturor si multelor ingradiri ale accesului la informatia academica si stiintifica internationala, la cunoasterea realizarilor pe plan mondial, eu consider ca doctoratul era cu mult mai serios acum cateva decenii. Exceptand cazul special, dar destul de des intalnit, degradant, gretos si jenant al nemernicilor si impostorilor, ale caror teze de doctorat erau dedicate in cea mai mare parte prea-maririi si puparii nerusinate in fund a “titanului din Carpati”, “ctitorul Romaniei moderne”, “geniul gandirii politice si umaniste”,  “revoltaonarul de profesie”, “carmaciul intelept”, “genialul stateg”, “erou intre eroii neamului”, adica balbaitul analfabet si criminal Ceausescu, cel care a fugit ca cel mai josnic si mai cacacios las, ajungand sa-si desavarseasca si sa-si finalizeze “strategia geniala” facand autostopul pe autostrada Bucuresti-Pitesti, ca orice navetist de trei parale, cel care, dupa mine, a scos Romania din istorie pentru sute de ani viitori.

Nu imi aduc aminte de cineva facut doctor din acea perioada, precum celebra “doctora” in drept facuta de ticalosul Tudorel Toader, precum “doctorul, profesorul universitar si conducatorul de doctorate”, agramatul “general” cu “patru stele”, precum “doctorul in economie” de la Slatina, strategul dezvoltarii economice a Romaniei etc. etc. etc. 

Pe vremuri, pregatirea doctorala era controlata destul de bine prin sustinerea in fata unei comisii (face to face) a minim trei examene, relativ serioase si notate cu note de la 1 la 10,  si prin elaborarea a 3-4 referate, sustinute in fata membrilor catedrei. Dupa aceea, urma perioada de pregatire a tezei, intinsa, de regula, pe mai multi ani. Comparativ cu ceea ce se intampla astazi, cand atat pregatirea doctorala, cat si elaborarea tezei trebuie sa se incadreze in 3 ani, iar verificarea pregatirii se face doar prin intermediul unor simple, triviale si formale rapoarte de progres anuale, care ajung, de regula, pe cale “on-line” la, de asemenea,  formala comisie de indrumare, comisie care evalueaza aceste rapoarte cu “Admis”/”Respins”. Pe atunci, nu exista nici “inghesuiala” de candidati pe care o vedem astazi, ca sa nu mai vorbesc de faptul ca exista si o selectie de tip implicit sau chiar o autoselectie, reprezentata de faptul ca cei care se prezentau la concursul de admitere la doctorat erau cadre didactice tinere si tineri cercetatori. Si nici conducatorii de doctorate nu erau in numar egal cu al ciupercilor aparute dupa ploaie, asa cum se intampla astazi.

Un alt factor care a contribuit si contribuie la degradarea valorii doctoratelor din zilele nostre, este cel care rezulta din corelarea faptului ca numarul de conducatori de doctorat este exagerat de mare, cu faptul ca toti conducatorii de doctorat sunt direct interesati sau chiar innebuniti sa aiba cat mai multi doctoranzi si cu faptul ca universitatile care au dreptul scot la concurs foarte multe locuri pentru admiterea la doctorat, manate tot de goana dupa cat mai multi bani. 

II:   Lumea este grăbită acum. Arde etape. Aprofundarea problemelor necesită timp? Necesită răbdare, perseverență și muncă ritmică?

GR: Dupa mine, arderea etapelor este echivalenta cu constructia unei case, fara ca mai intai sa ii faci o fundatie foarte trainica. Este ca si cum ai vrea sa creezi capodopere literare, cunoscand doar 10% din lexicul limbii sau ca si cand ai vrea sa citesti si sa intelegi un text invatand doar prima jumatate a alfabetului. Evident ca se poate si in acest fel, si chiar se practica aceast stil de lucru, “arderea etapelor” fiind din ce in ce mai des intalnita la nivelul tinerilor, insa calitatea si valoarea rezultatelor obtinute este “pe masura”. Dar si dezvoltarea profesionala si stiintifica a celor care practica acest procedeu va fi tot “pe masura”.  Nu o sa poti niciodata sa construiesti etajul I al unui constructii, fara a construi parterul. Am constatat acesta tendinta, total contraproductiva si daunatoare, care nu poate conduce decat extrem de rar sau niciodata la rezultate originale, semnificative, robuste si de valoare, in contextul a doua situatii legate de preocuparile mele: utilizarea modelelor matematice si programarea calculatoarelor. Legat de primul caz, am intalnit multe situatii in care erau construite, estimate si utilizate modele econometrice, fara nici cea mai sumara verificare a indeplinirii ipotezelor fundamentale si fara ca autorii sa aiba nici macar o minima pregatire in domeniul probabilitatilor si statisticii matematice. Cel de-al doilea caz este unul mai special si este legat de dezvoltarea de programe in regim “industrial”, folosind acele “prefabricate” cunoscute sub numele de obiecte. Eu cred  ca odata cu industrializarea elaborarii de software s-a pierdut definitiv ideea si abilitatea de a face un “intreg frumos”, un program complet si complex, “rotund”, cu armonia elementelor lui gandita si controlata integral de cel care face programul, as cum a fost cazul clasic al programarii calculatoarelor din anii ‘70-‘80. Atunci s-au pus de fapt bazele pentru tot ceea ce a urmat, atunci s-au creat aproape toate programele care au stat la baza generalizarilor ulterioare (de fapt, generalizari chiar ale acestor programe). S-a castigat enorm in eficienta si productivitate, insa s-a pierdut foarte mult la nivelul dezvoltarii logicii digitale si al formarii abilitatilor de bun programator, pierdere care, in timp, va deveni o frana pentru cresterea calitatii in domeniul dezvoltarii software. Nu ar trebui, totusi, uitat faptul ca acele obiecte utilizate in prezent ca “prefabricate”, nu sunt altceva decat programe (subprograme, functii, proceduri, rutine si subrutine) exceptional de bine facute in anii ’60-’80, atunci cand totul se facea “cu creionul in mana si pe hartie”, iar programul era dezvoltat mai intai la nivel de schema logica. Toate aceste “bijuterii informatice” create in acei ani au fost ulterior generalizate si incapsulate sub forma obiectelor. 

II:   Cum ai ajuns tu profesor universitar? Este bine de știut că între titlul academic și persoana care-l poartă există o corespondență, nu?

GR: Domnule Profesor, am fost crescut, cu mari greutati, lipsuri si sacrificii, inerente vremurilor inceputului anilor ‘50, de biata mea maica, acolo, la tara, unde eu m-am nascut (tatal meu Gheorghe Ruxanda murind chiar in noaptea in care eu m-am nascut, la varsta de 24 de ani, in fatidica zi de 3 august 1951, cam la aceeasi ora cu nasterea mea, din cate am aflat ulterior, cam in jur de 4 dimineata, nereusind sa aflu vreodata daca a apucat sau nu sa afle ca are un baiat – dispensarul la care m-am nascut era la mai putin de 500 m de casa; imi amintea maica mai tarziu, cand eram adolescent, cum, atunci cand eram foarte, foarte mic, probabil anii ’51-‘52, ma incalzea tinandu-ma deasupra plitei in care baga frunze, neavand nici bani de lemene) in spiritul respectarii neconditionate a muncii, valorii, corectitudinii, demnitatii si onoarei. Probabil ca de aici au pornit radacinile respectului deosebit pe care eu l-am avut totdeauna pentru invatator, dascal, profesor sau specialist, iar mai tarziu respectul aproape mistic pentru statutul de profesor universitar. Si probabil ca odata, cand societatea noastra inca mai era normala la cap, acest respect era intilnit la majoritatea oamenilor.

                                           

                                     Ioana Ruxanda (la 23-24 de ani)                 Gheorghe Ruxanda (la 23-24 de ani)

Din nefericire, in ultimii 30 de ani lucrurile s-au schimbat din rau in mai rau, cu precizarea ca nu numai la noi, ci in toata lumea. S-au degradat si distrus sistematic sistemele de valori, reperele si modelele morale si profesionale, ierarhiile valorice, mentalitatile, comportamentele, relatiile dintre oameni. De asa maniera, asa de repede si asa de brutal incat parca undeva, cineva tenebros si ascuns ochilor oamenilor si-a propus distrugerea omenirii si valorilor ei milenare. In primul rand, ca urmare a hiperinflatiei de profesori universitari, inflatie datorata, mai ales, nulitatilor si nesimtitilor din politica si administratie, a talharilor imbogatiti peste noapte prin furt si inselaciune, care au tinut neaparat “sa se faca” si “doctori in stiinta” si “profesori universitari” in invatamant. Pentru ca, oricum, in nesimtire si cinism, in hotii, in ticalosii si in tradari de neam si tara erau deja si “super-doctori” si “super-profesori universitari”. Lucrurile sunt cu atat mai grave cu cat, te intrebi, insa fara raspuns, cine “i-a facut” pe acestia ceea ce ei au “pohtit”. Nu cumva cadre universitare superioare (profesori, conducatori de doctorat) sau cadre didactice cocotate in functii de conducere (rectori, prorectori, decani, prodecani, sefi de departamente) si ajunsi acolo pe baza de orice altceva, in afara de competenta profesionala, onestitate si valoare morala? Dupa mine, toti acesti indivizi lipsiti, cel putin, de onoare si demnitate, sunt cu mult mai vinovati decat “doritorii” si “colectionarii” de titluri stiintifice si universitare nemeritate. Degradarea este atat de mare si de profunda incat, in prezent, s-a ajuns la situatia aberanta ca ocuparea (prin “concurs”) a unui post de profesor universitar sa devina aproape la fel de facila si la fel de formala precum trecerea de la categoria a IV-a la a V-a a unui muncitor dintr-o intreprindere. Sunt pur si simplu siderat cand vad ca niste “fatuci” (dar si “baietasi”) sunt abilitate pentru a conduce doctorate si la o varsta in jur de 35 de ani, “fatuci” pe care daca le “scuturi” putin din punct de vedere profesional si stiintific, nu mai ramane decat o “ceata densa”. Revolta mea este cu atat mai mare, cu cat stiu ca un geniu ca Grigore Moisil (dar si alti titani ca el) a ajuns profesor plin la aproape 35 de ani (exact, la 33 de ani). In aceste conditii, te intrebi, pe buna dreptate: la ce calitate a invatamantului superior sa te mai astepti si pentru ce sa mai fie respectat, cum era odata, profesorul universitar. Din nefericire, dorintele imperative ale impostorilor din politica de a ajunge peste noapte profesori unversitari au avut un impact devastator si asupra legislatiei din invatamant, care a fost modificata de nenumarate ori, astfel incat aceste dorinte sa le fie indeplinite cat mai usor. De exemplu, una dintre conditiile cele mai “aspre” impuse pentru ocuparea unui post de profesor universitar este aceea de a avea un numar de 4 articole publicate in reviste cotate ISI, din tara si strainatate. Pai asa o conditie “aspra” este pentru romanasul nostru “inteligent“ (a se citi viclean, descurcaret, smecheras) chiar mai putin decat o “floare la ureche”. Am fost totdeauna convins ca, la noi la romani, si daca s-ar cere 100 de articole ISI, si nu doar 4, pentru ocuparea unui post de full profesor, cel putin 98% dintre candidati ar indeplini si aceasta conditie. Doar sunt atatea reviste unde sfanta “relatie” functioneaza perfect si unde poti plati pentru aparitia unui articol. Si romanasii nostri identifica aceste oportunitati si revistele care se preteaza la asa ceva cu viteza cosmica. Cand or fi apus si unde s-or fi dus vremurile in care ocuparea unei catedre presupunea un examen multidisciplinar de 12-15 ore, in fata unei comisii intangibile si ireprosabile, formata din 5-6 profesori ultra-intransigenti si mai presus de orice banuiala, harsiti in toate tainele si subtilitatile stiintei si invatamantului. Imi aduc aminte  de o situatie foarte interesanta, legata de acest context: atunci cand marele francez Lebesgue, cel care a revolutionat teoria masurii (care a reprezentat fundamentul stiintific pentru dezvoltarea ulterioara a teoriei probabilitatilor, elaborata de un alt titan al stiintei, A. Kolmogorov) si a inventat asa-numita integrabilitate Lebesgue, si-a sustinut teza de doctorat la Sorbona, in fata unei comisii de ilustri universitari, aceasta comisie fiind depasita total de genialitatea lui Lebesgue si, probabil neintelegand contributia formidabila a acestuia, a ridicat urmatoarea obiectie: de ce mai este nevoie de teoria dvs., atata timp cat Riemann a rezolvat perfect si complet aceasta problema (implicit, era vorba de utilizarea integralelor pentru calcul de arii, pe baza partitionarii rectangulare a acestor arii). Atunci Lebesgue a luat o coala de hartie, a mototolit-o suficient de bine si, se spune, a aruncat-o in fata comisiei, spunand: “Va rog sa-i calculati aria!”. Magistral, nu?.

Ar mai merita sa mai aduc in discutie si o alta: cea a evaluarii profesorilor de catre studenti. Desi, doar in principiu si doar din punct de vedere teoretic, aceasta modalitate de ierarhizare a cadrelor didactice ar parea importanta si relevanta, in cazul nostru, al romanilor, asa cum se cam intampla cu cele mai multe hotarari, propuneri, masuri si decizii, aparent benefice, valoroase si corecte initial, in cel mai scurt timp toate acestea sunt convertite, sunt transformate in exact contrariul lor: este vorba aici de specificul nostru national, care tine de o anumita “gena” defecta a noastra. Pentru cine are “ochi bun”, acest lucru se poate “citi” pe comportamentul (emotional si inconstient) de la toate alegerile care au avut loc in ultimii 30 de ani. Un astfel de criteriu de apreciere merge, poate, in SUA, nu la noi, la romani. Spun toate astea in urma unei observari atente a ceea ce s-a intamplat in jurul meu. Am trait sa vad minunea ca profesori valorosi au fost “desfiintati” de evaluarile studentilor, iar profesori de trei parale, care nici macar nu isi tineau orele, sa fie evaluati la superlativ. Motivul: la primii examenul era examen, iar la ultimii examenul era similar unei “chermeze”, cu cea mai mica nota egala cu 8. Mai mult decat atat, de regula la noi promovarea si aprecierea cadrelor didactice se face pe baza a cu totul alte criterii. 

Referitor la cea de-a doua parte a intrebarii, cea privind concordanta dintre titlul academic si persoana care il poarta, raspunsul meu este simplu si raspicat: Da, este strict necesar si extem de important pentru o societate ca aceasta concordanta sa fie deplina si perfecta! Pentru ca titlul academic trebuie sa fie neaparat expresia directa, exacta, meritata si justificata a efortului si rezultatelor obtinute de detinator pe parcursul tuturor forme de invatamant parcurse, dar mai ales pe parcursul invatamantului superior, expresia adevaratelor lui calitati profesionale si morale, a harului didactic cu care persoana s-a nascut, a preocuparilor si rezultatelor stiintifice si didactice inregistrate anterior obtinerii acestui titlu. Consider ca daca lucrurile nu stau asa in aproape toate cazurile, avem deaface cu un adevarat dezastru national, cu grave implicatii pe termen scurt, mediu si, mai ales, lung. Deoarece eu consider ca invatamatul reprezinta creierul si coloana vertebrala a unui natii, mai ales in vremurile moderne

Cum am ajuns profesor universitar? Greu, extrem de greu, cu multe si inimaginabile piedici vizibile si, mai ales, invizibile. Si nu din motive legate faptul ca nu as fi muncit suficient, ca nu as fi meritat sau ca nu as fi avut realizarile. Ci, si asta cu siguranta riguros demonstrabila, din cauza faptului ca am spus totdeauna lucurilor pe nume si a atitudinii mele demne, oneste si anticomuniste, atitudine din cauza careia am patimit mult, atat inainte de 1989, cat si, incomparabil mai mult, dupa 1989. Pentru mine, a fost mult mai rau dupa 1989. Cauza principala este legata si de atitudinea mea anticomunista de dinainte de 1989, dar este legata mai ales de faptul ca unii dintre fostii tucalari bolsevici, care avusesera anterior functii mai mici sau foarte mari in PCR, pe la Centrul Universitar Bucuresti al PCR, “colegi” ai cunoscutei si maleficei Ecateriana si cu care nu avusesem nici cea mai mica “intersectie”, dar care stiau bine cine sunt eu, au ajuns, paradoxal, sa ocupe chiar imediat dupa “revolutie” functii in conducerea facultatii si ASE-ului: sefi de catedra, decani, prorectori, rectori. Doi dintre ei, ajunsi atunci sefi de catedra, imediat la 2-3 luni dupa “revolutie” (imediat dupa revolutie acestia fugisera din facultate precum sobolanii, dar numai pana cand au realizat ca “la vremuri noi, suntem tot noi”) la doua dintre catedrele legate direct de pregatirea mea profesionala, de preocuparile si realizarile mele, respectiv catedra de Cibernetica si catedra de Informatica, au respins brutal orice incercare a mea de a ocupa macar un post de lector. In ciuda intregului meu parcurs profesional si stiintific, a faptului ca am fost un student foarte bun, ca aveam o solida pregatire multilaterala (informatica, matematica si chiar economica), ca aveam in spate o bogata activitate stiintifica si didactica. Imi aduc aminte ca unul dintre ei mi-a zis asa: “pentru dumneavoastra nu avem ‘intrari’” (a avut insa totdeauna “intrari” pentru toate nulitatile provenite din familii bolsevico-securise sau pentru cei din gastile imorale apropiate lui). Celalalt, m-a umilit cum rar mi-a fost dat sa mi se intample. Imi aduc aminte si acum: “tu nu esti nimic, eu sunt profesor universitar si sef de catedra”. Evident, tutuindu-ma, chiar daca eu le-am vorbit totdeauna cu dumneavoastra, desi aveam cam aceeasi varsta. Tari baietii, dar mai tare “spatele” lor!!!!. Daca nu as fi avut ochi sa vad cam ce valoare profesionala si morala aveau cei pe care acesti doi indivizi i-au adus pe posturi didactice superioare, poate ca nu as fi fost atat de afectat sufleteste, asa cum am fost atunci. Imi aduc aminte de un individ adus de unul dintre ei, cred ca mai mic decat mine, care pe atunci aveam peste 40 de ani, direct pe post de conferentiar, chiar la disciplina Cibernetica, desi el era militar, facuse scoala miltara si facultatea noastra la fara frecventa (sau seral). Ca sa nu mai vorbesc de valoarea lui profesionala! 

Tot rascolind amintirile, nu pot sa ma abtin sa nu povestesc o alta situatie specifica actiunii de tip bolsevic: cred ca undeva dupa anul 2010, am fost ales, prin vot al conducatorilor de doctorat, director al Scolii Doctorale de Cibernetica si Statistica Economica. Ajungand la unui dintre indivizii de mai sus, adica la domnul rector, vestea (probabil si procesul-verbal al alegerilor), neconvenindu-i faptul ca eu sunt noul director al scolii noaste doctorale si nici neavand loc “de intors”, ce credeti ca a facut, in cel mai pur stil bolsevic: a decis imediat “spargerea” scolii doctorale de Cibernetica si Statistica Economica in doua scoli doctorale (decizie ilegala, deoarece hotararea de guvern existenta fusese data pentru infiintarea unei singure scoli doctorale: cea de Cibernetica si Statistica Economica) si refacerea alegerilor, pentru doua scoli doctorale. La cateva zile dupa alegerile in care fusesem ales (aflasem deja de acea decizie ilegala si abuziva), m-am intalnit cu individul si cu “suita” lui de “tuteri”, pe unul dintre holurile ASE-ului. M-a oprit si a inceput sa-mi spuna: “domule profesor, am hotarat sa facem doua scoli doctorale …”. Nici nu l-am lasat sa termine si i-am spus: “Da domnule Profesor, am aflat si cred ca este o mare mizerie ceea ce ati facut dvs., iar pe mine nu ma va mai interesa niciodata asa ceva”. Am intors spatele si am plecat. Dupa cativa ani, s-a revenit la ideea de scoala doctorala unica, cum era si normal si legal, iar eu am fost ales din nou director al acesteia. Dupa toate cate mi-a facut (personal cred ca el si altii ca el mi-au “trunchiat” cel putin 15 ani dintr-o evolutie didactica si stiintifica normala si, poate, meritata). Si desi puteam sa-I fac un mare rau, intr-o problema foarte grava, am ales optiunea crestina: m-am trezit ca in perioada verii care trecuse, in evidenta contabila a ASE referitoare la unul dintre proiectele castigate de mine si la care eram director (un proiect finantat de Banca Mondiala) a aparut o deplasare ilegala la Roma, de cateva saptamani, fara ca eu sa fi fost intrebat, fara sa mi se fi cerut acordul (si nu ca nu mi l-as fi dat; am trimis la Paris pe un proiect de-al meu si un alt mare dusman) si fara sa fi semnat vreun document. In conditiile in care, legal, nici macar un dolar din suma alocata proiectului nu putea fi “miscat” fara acordul si semnatura mea. Beneficiarul deplasarii: cel care m-a “iubit” foarte mult si care mi-a facut numai “bine”. Tot ceea ce am facut, a fost doar sa comentez pasiv evenimentul cu cativa apropiati. 

Stau si eu si ma intreb: care or fi fost contributiile unora ca astia la dezvoltarea invatamantului, la formarea de adevarate valori profesionale, la progresul societatii, in afara relelor pe care le-au facut celor care nu au fost ca ei si in afara maculaturii reprezentate de cartile si articolele plagiate pe care, chipurile, le-ar fi scris? Oare realizarile (strict personale) ale “marelui” profesor de informatica si lider din invatamantul universitar or fi reprezentat macar 3% din ceea ce am lasat eu in spate, iar programele facute de acest “mare” profesor de limbaje de programare, chiar si cele simple, de tipul celor de adunare sau inmultire a doua matrici, vor fi reprezentat, doar ca numar, mai mult decat 1-2% din programele complexe dezvoltate de mine? Eu stiu sigur ca nu. Si atunci la ce i-or fi folosit toate rautatile “varsate” impotriva mea? Cu ce s-o fi ales, de fapt, dupa plecarea in alte sfere, unde, nu cred sa mai poata face rele cuiva si unde cred ca nu mai are posibilitatea sa contribuie la infaptuirea “societatii socialiste multirateral dezvoltate” si la edificarea comunismului pe care l-a “iubit” atat de mult.

Toti cei asemanatori astora doi se fac vinovati de sustinerea timp de peste 75 de ani a regimului ilegitim, antinational si criminal comunist, impiedicand tara sa respire, contribuind din plin la distrugerea fibrei natiei noastre, la pervetirea sistemelor de valori si la promovarea leprelor si jigodiilor in toate posturile cheie si “grase” din societate si din orice alt domeniu de activitate, calcandu-i in picioare pe cei valorosi cu adevarat, pe cei cinstiti si morali, pe cei care au avut totdeauna curajul sa spuna lucrurilor pe nume, pe cei care, prin munca, tenacitatea si realizarile lor (niciodata recunoscute) au reusit sa tina, cat de cat, tara asta intr-un precar echilibru. Si asta doar pentru simplu motiv ca cei din urma au inteles cu adevarat ce este comunismul si cat de mare a fost raul pe care acesta l-a facut romanilor. Si au putut sa faca toate aste nemernicii si ticalosii  din functiile de putere in care inconstientul poporul roman i-a asezat, functii remunerate prin salarii foarte mari si venituri si mai mari. 

Din pacate, am simtit, si tot pe “propria piele”, lucruri de genul acesta si la nivelul asa-zisei “politicii foarte inalte”, din partea acelora care, chipurile, faceau parte din acea zona ideologica aparent compatibila cu felul meu de a gandi, de a simti si a vedea lucrurilor (oricum, din “cealalta” zona nu as fi putut face parte niciodata si nici nu voi putea face parte niciodata), precum “liderul zonal”, “prietenul” lui Bill si al lui Jaques, caraghiosul si penibilul “secretaras” de partid comunist (cel pe care care “marea” si putin agramata poeta, etalonul si reperul de “moralitate” si “anticomunism” al natiei romane – pe care am cunoscut-o binisor si chiar am ajutat-o pe la inceputul anilor ’90, l-a “bagat” pe gatul lui Coposu, pacalindu-l ca pe un copil de gradinita, aceeasi care, foarte putina lume stie, l-a “imbrobodit” pe acelasi Coposu, cu o si mai mare “catastrofa”, venita pe filiere oculte ale securitatii, inraitul bolsevic, “acoperitul” Victor Ciorbea, cel care candidase in 1990, in judetul Alba, pe listele PSM-ului lui Ilie Verdet), dar mai ales malefica sau, ca sa fiu mai precis, bolsevica “mana dreapta” a “liderului zonal”, cea care a condus de fapt totul in Romania acelor ani si a hotarat “cum se impart bucatele”, dar si din partea unor lideri importanti ai PNT. A mentiona sau detalia cateva situatii legate de acest context, ar insemna sa-mi depasesc limita maxima de greata si sila. Din pacate, in acea perioada eu inca mai credeam, ca un mare naiv, ca poporul roman nu vrea comunism si ca ar mai exista romani de calitate. Personal, pe masura ce am inaintat in varsta, am fost din ce in ce mai convins ca sistemul satanic comunist, incurajat si sustinut de cei de teapa celor amintiti mai sus, nu este decat un fel de boala mintala mortala pentru societatile moderne, avand un grad de contagiozitate extrem de ridicat, care poate afecta si pune in pericol viitor de disparitie intreaga planeta. Si tendintele vizibile din ultimii ani arata foarte clar ca acest pericol este din ce in ce mai inevitabil. Am ferma convingere “ca co”munistii sunt, chiar si morti, extrem de periculosi pentru existenta unei vieti normale pe pamant. Eu cred ca raul cel mai mare adus pe pamant de acest sistem satanic, ca si in cazul nazismului, este reprezentat de faptul ca acesta a determinat, in mod invitabil, si satanizarea sufletelor si mintilor oamenilor. Definitiv si fara posibilitate de revenire.

I-am iertat demult si pe astia doi, ca si pe alti ticalosi ca ei, iar ulterior m-am purtat mai mult decat civilizat in relatiile cu ei, chiar daca ei au continuat sa-mi faca multe rele. Tot in acest sens, imi aduc aminte ca la o ceremonie stiintifica simandicoasa, tinuta in Aula ASE, la care participau sute de insi, rectorul de atunci a vorbit (la modul laudativ) despre singurul instrument software de notorietate dezvoltat in ASE, respectiv Limbajul pentru analiza si predictie – EMI, fara sa aminteasca macar initialele numelui si prenumelui celui care l-a creat, in ciuda faptului ca acasta realizare importanta a fost si este legata direct, total si exclusiv de numele meu. Si eu nu am fost omul care sa le fi facut nici cel mai mic rau. Dimpotriva. Si acest dimpotriva ascunde multe situatii in care l-am ajutat pe cel in cauza cu toata inima si cu destul efort. Fara rezerve. Evit insa exemplele. Ce poti sa spui altceva, in afara de: Dumnezeu sa-l si sa-i ierte!  

Am vrut neaparat sa amintesc cateva dintre situatiile neplacute din viata mea, nu neaparat pentru a supralicita raul pe care mi l-au facut niste nemernici sau ticalosiile la care s-au pretat ei in raport cu mine, ci mai ales pentru a incerca sa dau o dimensiune a “halului” in care a putut sa ajunga poporul roman si societatea romaneasca. Si, cu slaba si amagitoarea speranta ca, poate, odata, natia noastra se va trezi din “somnul cel de moarte”, asa cum “zbieram” de peste un secol si din toti “bojocii” ca asa ar trebui sa facem, ca vom iesi din indolenta si nesimtirea in care ne complacem de peste 75 de ani. Din pacate, eu cred ca romanii nu se vor mai schimba niciodata, nici nu vor putea si nici nu vor vrea sa se schimbe, chiar daca, procedand astfel, vor ajunge cu siguranta la final, la propria si meritata lor disparitie. Prelungind ideea, eu nu cred ca a existat in istorie un popor, chiar degenerat, ai carui membri sa verse atata venin si ura asupra semenilor si sa otraveasca in asa masura relatiile interumane, exact in linia, litera si spiritul esentei bolsevice, un popor care sa depuna atat de mult  efort, cu atata tenacitate si inconstienta, in scopul propriei disparitii, mergand exuberant si triumfal catre inevitabilul final, in acompaniamentul “manelelor” si invaluit in fumul gratarelor incarcate cu mici, nepasandu-i nici macar de viitorul copiilor lui. Oare aceasta tendinta sinucigasa o fi legata doar de o anumita inevitabila si necesara plata pentru posibile si grele crime pe care acesta le-o fi facut in trecut sau o fi legata de faptul ca pe aceste meleaguri functionalitatea creierelor a fost de mult timp substituita cu functionalitatea “matului gros”? 

Pe de alta parte insa, eu cred cu tarie ca oricine si orice, indiferent daca este vorba de oameni, de populatii, de popoare sau de societati, trebuie si este corect sa ajunga exact acolo unde merita sau unde doreste si tine neaparat sa ajunga. Asa, macar pentru ideea de “echilibru” in univers.

Cu chiu, cu vai, am reusit sa ocup un post de lector, desi eram deja doctor si puteam sa ocup postul de conferentiar, cam prin anul 1994, adica la varsta de 43 de ani. Tot referitor la cei doi corifei, cand unul dintre ei a ajuns si mai mare, prorector, iar el si gasca lui au penetrat ministerul invatamantului si consiliile multor foruri stiintifice si academice, inclusiv CNCSIS, mi s-a intamplat ceva unic: intr-un an, castigasem anterior competitia cu cateva proiecte de cercetare, am aplicat la CNCSIS cu 6 proiecte de cercetare: unul pe numele meu, iar celelalte 5 pe numele unor colegi (ET, MD, GC, RS, GB). Ei bine, ce credeti ca s-a intamplat? Au castigat competitia 5 dintre ele, iar unul dintre ele a fost respins. Evident, a fost respins cel pe numele “ciumatului” Gheorghe Ruxanda (nu realizasera imbecilii si ticalosi de la CNCSIS ca toate cele 6 propuneri de proiecte fusesera lucrate integral de mine, cu exceptia semnaturilor). Nici macar nu am protestat, dar, de sila, nu am mai participat timp de cativa ani buni la nicio competitie stiintifica. Si lucruri de felul asta nu mi s-au intamplat numai mie si nu s-au intamplat numai intr-un domeniu. Si atunci, sa nu te intrebi, si ingrozit, si scarbit: ce dracu’ tara o mai fi si asta? O fi normala la cap? 

In legatura cu cele zise anterior, as formula si urmatoare intrebare, evident retorica: ce parere o fi avand poporul roman despre posibilitatea ca, in cazul unui razboi, fereasca Dumnezeu, deciziile politice sa fie luate de un om politic de teapa celei care a condus PNL-ul acum cativa ani (si s-ar putea sa il mai conduca in viitor), ca sa nu mai vorbim de cunoscuta analfabeta care, ca si precedenta individa, a pangarit scaunul pe care au stat odata marii Bratieni ai Romaniei, cei care au facut Romania mare si moderna, iar deciziile militare sa fie luate de un militar de teapa agramatului “general cu patru stele”, ambii “catarati” pe nedrept in fruntea statului roman, cu sprijinul direct, inconstient si indolent al poporului roman? Ar fi oare bine pentru poporul roman? Si daca nu, de ce acesta nu se trezeste din amorteala si adormirea seculara? Dar poate ca nu vrea!  Oare nu o fi venit timpul ca romanilor din ultimii 75 de ani sa li se faca rusine de “calitatile” celor pe care i-au pus si acceptat sa ii conduca. Dar cum sa li se faca rusine atata timp cat l-au acceptat si l-au sustinut, iar acum il regreta, pe analfabetul criminal care a facut Romania praf si pulbere, care i-a calcat in picioare si i-a umilit fara nici cea mai mica teama sau jena, pe cel adus la putere de tancurile lui Stalin, dar mai ales atata timp cat, de regula, romanii ii iubesc, ii sustin si ii voteaza pe cei cu care seamana leit, pe cei cu care se auto-identifica.   

Tot in sensul celor de mai sus, as vrea sa mai adaug inca ceva relevant. Desi dupa 1989 au fost trimise de ASE, la numeroase universitati din vestul Europei si SUA, prin diferitele sisteme de mobilitati si cu burse foarte consistente, sute si sute de cadre didactice, care, in paranteza fie spus, in majoritatea lor s-au dus si s-au intors … cam asa cum stim ca spune romanul. Pana in anul 1999, dar sigur nici dupa acest an, nu am fost trimis de tara mea si de institutia in care nu am stiut sa fac altceva decat sa muncesc si sa imi fac datoria cat mai bine si in care stiu precis ca am lasat o consistenta si valoroasa urma stiintifica si didactica, nici macar pentru o zi si nici macar pana la Ruse, in Bulgaria. Asta este, daca nu am meritat! Am reusit sa vad prima oara o tara din vest in anul 1999, adica la 48 de ani, dar nu trimis de tara mea, ci printr-unul dintre proiectele de cercetare pe care le-am castigat in calitate de director de proiect (inclusiv cu finantare de la Banca Mondiala). Ceea ce am reusit sa vad ulterior in afara tarii, in special universitatile din vestul european si din SUA la care am reusit sa ajung dupa anul 2000, se datoreaza exclusiv proiectelor pe care le-am castigat si le-am condus, pe baza de competitie nationala. Mai mult decat atat, pana la un moment dat tinusem socoteala ca am trimis in strainatate prin proiectele mele peste 65 de cadre didactice din ASE si chiar studenti de la masterat. In schimb, eu nu am primit niciodata nicio oferta, din partea nimanui. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca tot din proiectele mele am cumparat multe laptop-uri pentru colegii din facultate sau am dotat cu o retea de calculatoare catedra de Cibernetica economica.

Inca din primul an de facultate, am fost fascinat de ideea de numar, in calitatea lui de masura a “ceva” de interes, de a exprima “ceva”, cuantifcabil sau ncuantificabil. Nu stiu ce a declansat aceasta fascinatie: poate lecturile din biblioteca, poate o intuitie intamplatoare legata de incercarile mele de a patrunde dincolo de aparenta si monotonia unor cursuri prost tinute, poate o ciudata revelatie venita de cine stie unde; greu de spus; cert este ca de aici au plecat multe dintre ideile pe care le-am dezvoltat ulterior si multe din directiile in care m-am dezvoltat sau am incercat sa ma dezvolt; ulterior, dupa ce am audiat in anul II cursul de Cercetari operationale, iar apoi dupa cursul de Cibernetica din anul III, tinut de Profesorul Moisa Altar, obiectul fascinatiei a devenit ideea de model matematic, pe care eu l-am vazut si l-am definit totdeauna ca fiind un concentrat informational, care sintetizeaza sub forma unei simple “formule” milioane si milioane de forme de manifestare individuala a unei legaturi dintre fenomene. Apropo de Cercetari operationale, pasionat fiind de domeniu, am pregatit cursul si examenul dupa 17 carti. Am avut privilegiul de a prinde ca student perioada in care ministru al invatamantului a fost Profesorul Mircea Malita, cel care a ridicat enorm invatamantul romanesc din acea perioada. Tot el are meritul de a fi initiat publicarea in limba romana, in traducere si intr-o forma aproape bibliofila, a unor carti fundamentale ale stiintei moderne, aparute pe plan international (Programare liniara, Programare neliniara, Teoria jocurilor etc.).  

Desi am terminat liceul cu media celor 4 ani aproape 10, iar la bacalaureat media 10, liceul pe care l-am absolvit a fost mai mult decat slab (maica nu a avut posibilitatea sa ma sustina pentru a putea face un liceu macar obisnuit, astfel incat a trebuit sa fac un liceu din reteaua speciala, unde toate cheltuielile erau asigurate de stat (carti, rechizite, imbracaminte, incaltaminte, mancare, dormit, transport in vacante etc.). Poate ca, totusi acesta a fost, intr-un anumit fel, si un mic noroc. Cert este ca am intrat in facultate destul de fragil ca pregatire si destul de infricosat. Imi aduc aminte, si nu cu placere, cat de mult m-am speriat cand, la unul dintre primele cursuri din anul I, a fost scrisa pe tabla o integrala legata de distributia normala. Sperietura a fost atat de mare, incat eram sigur ca nu o sa pot termina niciodata facultatea. Evident, solutia a  fost munca si iar munca. Mult mai tarziu, poate dupa cativa ani, am realizat retrospectiv ca nu aveam niciun motiv sa ma sperii, si nu pentru ca realizasem deja ca integrala fusese pur si simplu “trantita” pe tabla fara nicio acoperire, profesoara respectiva neavand nici cele mai elementare cunostinte in domeniul calculului integral, integrabilitatii functiilor sau teoriei masurii, ci din motivul ca deja capatasem credinta ca munca asidua, dorinta de a invata permanent, respectul pentru carte si pasiunea pentru cunoastere pot face minuni, indiferent de “unde pleci”. Tot pe filera nostalgica, in ultimii ani mi-a tot revenit in minte, facandu-ma sa zambesc, uriasa “distanta” dintre nivelul din perioada buclucasei integrale si bagajul profesional pe care m-am straduit sa-l achizitionez ulterior, prin multa, multa munca si intensa pasiune: este distanta dintre “spaima” initiala din fata unei integrale oarecare si “satisfactia” produsa de intelegerea si patrunderea unor concepte extraordinare, cum ar fi masura si integrabilitatea Lebesgue (dupa absolvirea facultatii am urmat si cursurile facultatii de Matematica, insa dupa aproape 3 ani am abandonat). Fascinatia pentru masura si integrabilitatea Lebesgue a fost atat de mare, mai ales in calitatea lor de fundamente al teoriei moderne a probabilitatilor, incat nu mi-am putut reprima dorinta de a experimenta si numeric cele doua concepte extraordinare (programele pentru aceste evaluari numerice le-am facut in limbajul celebrei Mathematica, produs creat de Steven Wolfram).

Am teminat facultatea cu media finala 9.62, dupa algoritmul folosit atunci pentru stabilirea mediei finale, care, daca imi amintesc bine era asa: (media celor 5 ani + de doua ori media de la licenta)/3). Nu a fost prima medie, ci cred ca a 5-a. Nu aveam cum sa depasesc media unor fete foarte muncitoare, care stiu precis ca luau note foarte mari numai pentru ca invatau totul pe dinafara. 

Dar ce mai conteaza media de absolvire, in comparatie cu statutul profesional informal pe care stiu ca il aveam printre colegii mei sau cu o serie de aprecieri facute de unii dintre profesorii mei. Imi face placere fac referire la cateva dintre ele, sperand ca nu voi fi considerat un laudaros gaunos, mai ales ca acum, la varsta pe care o am, nimic din toate astea nu mai are nici o valoare. Am avut marele privilegiu ca in anii terminali (anul IV si anul V) unii dintre profesorii mei sa-mi acorde favoarea de a ma lasa la seminar sa ma ocup de probemele care ma framantau, spunandu-mi-se ceva de genul “stiu ca dumneavoastra va ocupati cu lucruri importante, asa ca puteti sa nu participati la seminar”. Sau, in cazul unui examen foarte greu, cu unul dintre cei mai exigenti profesori: dupa ce s-au corectat lucrarile scrise, profesorul de curs a luat din teanc prima teza, a vorbit cam 10 min despre valoarea ei, a spus ca a notat-o cu 10, a pronuntat numele meu si m-a intrebat daca vreau sa intru si la oral. Evident, am spus da (pe atunci, daca luai la teza o nota peste 8, puteai sa nu mai intri la oral). Similar, la doua dintre cursuri mi s-a spus sa nu mai vin la examen si sa trimit doar carnetul. Unul dintre aceste cursuri a fost cel de Economie politica, la care cred ca am facut si cursul si seminarul cu acelasi profesor. Acest profesor, Dumnezeu sa-l odihneasca, a fost cel care mi-a cultivat pasiunea si dragostea nelimitata pentru stiinta economica adevarata, facuta la modul filozofic. De atunci am inceput sa rafinez ideea ca teoria marxista a plusvalorii este una dintre cele mai mari cacialmale din stiinta economica, din cauza faptului ca aceasta teorie se bazeaza pe considerarea fortei de munca ca fiind un fel de “perpetum mobile”, capabil sa produca o valoare mai mare decat propria valoare (notata, invariabil cu v). Pe scurt, aceasta teorie afirma ca doua dintre cele trei componentele ale valorii unui bun (valoare notata cu c+v+p), respectiv v+p, sunt rezultatul exclusiv al fortei de munca, din care forta de munca primeste doar v (mai concret primeste forma baneasca a manifestarii pe piata a componentei abstracte v, adica salariul), forma baneasca a manifestarii celeilalte componente valorice p, respectiv profitul, fiind insusita in mod gratuit, nemeritat si abuziv de capitalist. Cam asta ar fi ideea fundamentala a exploatarii capitaliste, dar in totalitate falsa, in numele careia au fost omorate zeci si sute de milioane de oameni nevinovati. Cu toate astea, Marx nu a fost un idiot, ci un geniu. Insa un geniu malefic. Revenind, aproape toate seminariile erau ocupate de discutiile dintre mine si domnia sa, pe probleme economice pur teoretice. Si acum ma mir de unde venea totul, desi citeam foarte mult si eram captivat de marile idei din teoria economica. Foarte ciudate si de neexplicat episoade mai pot sa apara si in viata unui om. Nu pot sa nu deconspir, macar din respectul pe care i l-am purtat si inca i-l mai port: era exceptionalul Profesor Petrea Iosub, unul dintre cele mai mari minti teoretice ale stiintei economice romanesti. Tot in acest context, vreau sa amintesc ca am fost teribil de surprins, cand, la banchetul implinirii a 10 ani de la terminarea facultatii (1985), un celebru profesor din Cibernetica, extrem de exigent, afirma, este drept la un pahar de vin, ceva de genul: “Imi era teama sa merg la seminar, de teama sa nu ma intrebe Ruxanda ceva”. Am incercat dar nu am reusit niciodata sa-mi amintesc absolut nimic din contextul la care facea referire profesorul meu. 

In sfarsit, un alt eveniment remarcabil din viata mea, care si-a pus decisiv amprenta asupra evolutiei mele profesionale si stiintifice, a fost intalnirea cu Profesorul Moisa Altar, cu care am facut cursul de Cibernetica Economica, in anul universitar 1972/1973 si caruia, incepand cu anul 1978/1979 i-am fost asistent la cursul de Cibernetica. Asa cum ar trebui sa procedeze orice profesor, domnul Profesor Altar incerca sa identifice printre studeti valori autentice. Din acest motiv, se oprea in timpul cursului, la momente cand prelegerea ajungea la parti de dificultate ridicata, si intreba cate ceva legat de formulele puse pe tabla. La unul dintre cursuri, dupa ce a scris pe tabla forma Hamiltonianului pentru o problema complexa de optimizare a sistemelor dinamice, unde functia obiectiv era o functionala (integrala pe un orizont de timp din utilitatea consumului actualizat), iar restrictiile erau reprezentate de ecuatii diferentiale (sau cu diferente finite), domnul profesor intreaba: “Ce credeti ca inseamna variabilele adjuncte (de fapt functii de timp) psi(t)?”. A ridicat in picioare pe cei din primul rand (de regula studenti buni, insa bazati pe toceala), insa nu a primit nici un raspuns. La un moment dat si-a ridicat privirea in sus, cate partea din spate a amfiteatrului (pe perioada intregii facultati eu am stat numai si numai in ultimul rand din amfiteatru). M-a indicat si a zis: “Spuneti dvs.”. A fost ceva paranormal: in momentul in care mi-a cerut sa raspund nu cred ca aveam nimic in minte. In fractiunea de secunda in care m-am ridicat s-a intamplat ceva si am raspuns: “sunt factori de compatibilizare” (intre restrictii si intre acestea si integrandul din functionala). Cred ca domnul Profesor a ramas surprins. Tarziu, dupa multi ani, am inteles in adancime analogia dintre acele variabile adjuncte si multiplicatorii Lagrange. La examen, am avut onoarea sa primesc nota 10 si scris pe carnet “cu distinctie”.

Am vrut neaparat sa fac precizarile anterioare din doua motive principale: primul este legat de faptul ca am vrut sa evidentiez cateva dintre elementele care mi-au dat aripi, care m-au stimulat si m-au incurajat sa merg pe drumul pe care am mers si sa fac ceea ce am reusit sa fac in cariera; cel de-al doilea motiv este legat de dorinta mea de a furniza un oarecare etalon valoric, util in judecarea obiectiva a piedicilor si ticalosiilor carora a trebuit sa le fac fata cu mari pierderi profesionale, sufletesti si de sanatate, paradoxal, mai ales dupa asa-zisa revolutie din anul 1989. Dar mai ales un etalon util in constientizarea halului in care a ajuns Romania si societatea romaneasca.

In sfarsit, am ajuns profesor universitar in anul 2000, trecand anterior si prin etapa conferentiar universitar, adica la 49 de ani, respectiv conducator de doctorat in anul 2001.

II:   Ai coordonat lucrări de licență? Cum a fost?

GR: Da, am coordonat ceva lucrari de licenta si dizertatii de masterat, insa nu foarte multe si, de regula, lucrarile de licenta si dizertatiile de masterat ale unor studenti foarte valorosi, la solicitarea acestora. Nu am condus foarte multe pentru motivul ca eu nu le-am spus niciodata la curs studentilor sa ma aleaga pe mine pentru a conduce licenta lor si nici nu le-am promis niciodata ca o sa le asigur o nota mare, asa cum procedeaza, persuasiv si incorect, multi dintre colegii mei, dar mai ales din cauza exigentei mele. Nu am inteles niciodata de ce multi colegi se agita atat de mult sa conduca lucrarile a cat mai multi studenti. Oare din motivul, aberant si fals, ca isi vor imbunatati imaginea si isi vor creste, in mod artificial, valoarea profesionala? Sau din alte motive? Am fost ani de zile presedinte de comisie si la licenta, si la masterat, insa de la un moment dat, chiar cu foarte multi ani inainte de a iesi din activitate, am fost dat complet la o parte, nemaifiind inclus nici macar ca membru al comisiilor. Evident ca nu am protestat, insa m-am gandit cat de corect si de profesional se mai pot desfasura lucrurile intr-o astfel de comisie, in care, de exemplu, eu ma straduiam din rasputeri sa mentin o atmosfera de corectitudine si sa asigur aprecierea corecta a studentilor, mai ales a celor valorosi. Imi aduc aminte de luptele pe care le aveam cu colegii din comisie, in perioadele cand inca mai eram presedinte de comisie, colegi care, aproape totdeauna, incercau sa “scoata” note foarte mai pentru studentii ale caror lucrari le-au condus ei, insa la maniera ca, daca lucrarea si studentul erau de nota 6 sau 7, domnii profesori doreau neaparat ca ei sa primeasca nota 10. Totdeauna, din respect pentru studentii valorosi, carora, din pacate, nu puteai sa le dai nota 15, atata timp cat studentilor mediocri le dadeai nota 9 sau 10, am incercat sa mentin un anumit echilibru. Alegandu-ma cu consecinta ca domnii profesori carora le mai “taiam” elanul antididactic si incorect, se razbunau la stabilirea notei putinilor studenti condusi de mine, in ciuda faptului ca eu am condus doar lucrari ale unor studenti foarte buni (studentii primeau note din partea tuturor membrilor din comisie). Ca la taraba! Nu cumva, toata povestea asta seamana tot cu mentalitatatile si naravurile tipic romanesti?    

II:   Esti doctor si conducator de doctorat. Ce teză ai elaborat? Cine a fost conducătorul tău de doctorat? Cât efort a însemnat stagiul tău doctoral? Detaliază, te rog, in legatura cu stagiul doctoral care presupune activitate de cercetare, soluții originale.

GR: Da, conduc doctorate in specializarea Cibernetica si Statistica Economica din anul 2001, dupa ce, in anul 2000, am devenit profesor universitar plin sau, cum se mai spune, full professor. Nu mai imi amintesc cu exactitate anul, dar cred ca eu am intrat la doctorat, la concurenta de 4 sau 5 candidati pe 3 locuri, in anul 1976. Conform legii de atunci, am sustinut in primii trei ani cele trei examene si in primii patru ani cele trei (sau poate cele patru) referate. Initial, intentionam sa imi fac teza de doctorat pe domeniul legat de lucrarea de licenta cu care am terminat facultatea de Cibernetica, lucrare care a avut ca tema  “Modele de optimizare a calitatii fortei de munca”, sub conducerea exceptionalului meu profesor, Moisa Altar, al carui produs academic si de valoare indraznesc sa ma consider. Am muncit ani de zile in acest domeniu, “sapand”, analizand si incercand sa cuantific tot ceea ce era de interes la nivel macroeconomic si tot ceea ce tinea de absolventii tuturor celor 19 forme de invatamant romanesc, incepand cu anul 1948 si terminand cu anul 1989. Cred ca visam si noaptea valorile majoritatii indicatorilor macreeconomici din acea perioada. Am construit pe sistemul IBM 370, existent atunci in facultatea noastra, sute si sute de fisiere cu date referitoare la evolutia indicatorilor macroeconomici din tara noastra si la evolutia absolventilor livrati de diferitele forme de invatamant. Reusisem in acea perioada sa strang o adevarata comoara de date, sa inteleg multe dintre lucrurile care se intampla la nivel macroeconomic si sa cuantific riguros multe aspecte legate de calitatea fortei de munca, respectiv numarul total de clase efective si conventionale absolvite de populatia Romaniei si de populatia activa a acesteia in perioada 1948-1989, precum si structurarea acestora pe 19 subsisteme de invatamant, cu scopul de a reusi sa masor cu cat mai mare acuratete contributia instruirii fortei de munca la cresterea economica (masurata atunci, mult mai corect decat astazi, prin ritmul de crestere a venitului national pe locuitor). Din acea perioada a anilor ‘79-’85 dateaza, probabil, preocuparile mele legate de ideea de “date” si de incercarile de extragere a esentei sau a informatiei relevante din date. Tot atunci, cred ca mi s-a declansat pasiunea pentru analiza datelor, pentru masurare si cuantificare, si mi s-au format abilitatile asociate cu ideea de a “simti” si de a interpreta datele observationale. 

Ulterior insa, pe masura evolutiei mele profesionale si stiintifice accentul preocuparilor mele a inceput sa se deplaseze catre metodele si tehnicile de analiza a datelor (data mining) si catre dezvoltarea de instrumente software pentru modelare matematica. Desi am muncit foarte mult si am obtinut rezultate notabile in domeniul pregatirii mele doctorale, din cauza “vremurilor” nu mai intentionam sa-mi sustin vreodata teza de doctorat. De altfel, nici nu speram sa fiu lasat sa sustin teza, avand in vedere pozitionarea mea “politica”, binecunoscuta acolo “unde trebuia” si nici nu ma vedeam in postura jenanta si umilitoare de a scrie o teza de doctorat in care trebuia sa citez, obligatoriu, din gandirea “titanului din Carpati”. Renuntasem aproape complet. Din fericire, am fost “resuscitat” de insistentele unor prieteni si colegi, printre care ati fost si dumneavoastra, domnule Profesor Ivan. O inraurire deosebita asupra formarii mele profesionale si stiintifice, dar si in determinarea mea de a scrie teza de doctorat, a avut-o bunul meu prieten, ilustrul matematician roman, renumitul profesor de la Automatica si Calculatoare, regretatul Octavian Stanasila, Dumnezeu sa-l odihneasca in pacea pe care o merita din plin, pentru tot ceea ce a facut si a insemnat el in stiinta si invatamantul din Romania, dar si pentru ceea ce a insemnat el ca OM. 

Am sustinut teza de doctorat in 1994, avand ca tema “Modele de analiza si prognoza sistemica”, tema impusa oarecum de conducatorul de doctorat, desi eu scrisesem teza sub titlul “Metode si tehnici multidimensionale de analiza si predictie”, avand conducator de doctorat pe prof. univ. dr. Gheorghe Boldur-Latescu.  Avand in vedere munca depusa anterior, preocuparile si realizarile din perioada anterioara, scrierea tezei a fost aproape o simpla formalitate. Cred ca teza mea de doctorat a avut un pronuntat caracter de noutate, dar si o pronuntata nota de originalitate, mai ales datorita faptului ca o parte consistenta a ei era dedicata creatiei mele personale, Limbajul pentru analiza si predictie – EMI.    

In calitate de conducator de doctorat, am indrumat in jur de 23-25 de doctoranzi, dintre care pe 13 i-am facut deja doctori, pe 5-6 doctoranzi i-am “pierdut” pe drum, acestia nereusind sa finalizaze teza de doctorat, iar 6-7 doctoranzi se afla sub conducerea mea si in prezent. Exceptand un singur caz dintre cei pe care i-am facut doctori, caz destul de dubios si de neclar, care, din pacate, mi-a cam scapat printre degete si in care, din cauza birocratiei si nu numai, nu am mai avut nicio posibilitate de corectie, in ciuda eforturilor mele multiple, nu cred ca am niciun motiv sa-mi fie rusine de ceea ce am facut in acest domeniu.

Ulterior, in ultimii ani de dinaintea iesirii mele din activitate, am fost chiar director al Scolii Doctorale de Cibernetica si Statistica Economica. In afara acestii functii de natura stiintifica, ca si cea de redactor sef, nu am avut nici o alta functie administrativa in toata cariera mea. In aceasta calitate, am incercat, atat cat am putut, sa asigur corectitudinea necesara pentru admiterea la doctorat, sa impun un anumit standard de calitate in pregatirea doctoranzilor nostri si sa imprim o anumita conduita si un anumit nivel calitativ, stiintific si profesional, doctorilor “produsi” de scoala noastra doctorala. 

II:   Ai avut responsabilitatea asigurării calității unei reviste ISI. Cum ai rezistat tumultului din jurul acesteia?

GR: Da, imediat dupa ’89 am devenit redactor sef la doua dintre cele mai importante si de notorietate reviste din tara, Studii si Cercetari de Calcul Economic si Cibernetica Economica (revcib.ase.ro), respectiv Economic Computation and Economic Cybernetics Studies and Research (ecocyb.ase.ro), reviste distincte, cu continut si ISSN diferite, infiintate in anul 1966 de aceiasi corifei ai stiintei romanesti de care am mai vorbit (Grigore Moisil, Edmond Nicolau, Octav Onicescu etc.), care au facut parte si din colegiul de redactie al celor doua reviste si in raport cu care eu am considerat totdeauna ca noi, urmasii lor, nu suntem decat un fel de epigoni. Am condus cele doua reviste impottante timp de 27 de ani in calitate de redactor-sef (niciodata retribuit), respectiv pana in Decembrie 2017, anuntand cu trei luni inainte conducerea facultatii ca dupa finalizarea numarului 4/2017 voi renunta complet si irevocabil la toate atributiile mele administrative si stiintifice legate de cele doua reviste. 

Incepand cu primul an de aparitie si timp de peste 20 de ani, cele doua revista au aparut cu o frecventa lunara, adica 12 numere pe an. Inca de la inceput, aceste doua reviste au reprezentat o noutate absoluta si un reper stiintific deosebit in peisajul publicisticii stiintifice si academice din tara noastra, in domenii fundamentale, cum ar fi: modelarea matematica, calculatoarele electronice si informatica, stiinta economica moderna, metodele si tehnicile de analiza si predictie etc. Cea de-a doua revista, cea in limba engleza, a fost inca de la aparitie recunoscuta si apreciata pe plan international si indexata in importante baze de date internationale (inca din anul 1969, revista si articolele revistei au fost indexate in baza de date Inspec si baza de date Core Collection ale Web of Science, apoi in Zentralblatt MATH, in Econlit etc.). In anii ’60-’70 aceasta revista ajungea in bibliotecile a peste 80 de universitati celebre din cele mai importante tari ale lumii, precum: SUA, Anglia, Japonia, Germania, Franta, Rusia etc., noi primind la schimb reviste foarte valoroase, precum Econometrica, Mathematical Reviews etc., reviste la care noi, romanii, nu am fi avut niciodata acces in timpul comunismului.

Am simtit totdeauna povara si responsabilitatea exceptionalei mostenirii lasate noua de cele mai stralucite minti ale neamului nostru si am facut tot ceea ce am putut in acest sens: am ales cu grija evaluatorii articolelor, am introdus noi proceduri de evaluare si noi conditii tehnice pentru tehnoredactarea articolelor, am stabilit noi criterii riguroase si obiective de evaluare a articolelor, am obtinut finantari de la ministerul educatiei si de la ministerul cercetarii pentru tiparirea revistei (spre deosebire de alte reviste ale ASE, noi trebuind sa platim tiparirea revistei in ASE, desi aceasta revista a contribuit in mod semnificativ la situarea ASE-ului in randul universitatilor de elita si la pozitionarea sa in clasamentele internationale ale universitatilor, ASE-ul preferand, in functie de interesele meschine ale unor conducatori, sa tipareasca gatis reviste facute pe “genunchi” in ASE), am impus cu fermitate ca publicarea articolelor sa se faca numai in functie de valoarea lor stiintifica a articolelor si de interesele stiintifice ale revistei, iar prin munca mea si prin profilul meu moral, stiintific si didactic am girat si am impus ca revista sa aiba o inalta tinuta stiintifica si sa se bucure de respect si apreciere in randul cadrelor didactice, cercetatorilor si specialistilor din tara si strainatate. 

Atentia pe care am acordat-o permanent acestei reviste si efortul constant pe care l-am depus de-a lungul anilor pentru cresterea calitatii acesteia si a prestigiului sau international, au facut ca din anul 2007 revista noastra sa fie acreditata ISI (avand acoperire in urmatoarele servicii ISI Thomson Reuters: Science Citation Index Expanded, Social Sciences Citation Index®, Social Scisearch® si Journal Citation Reports/Social Sciences Edition). Detalii despre istoricul revistei pot fi gasite in articolul “Global Trends and Characteristics of the Publications in Economic Computation and Economic Cybernetics Studies and Research from 1969 to 2020 Based On Bibliometric Analysis”, avand autorii Xianli WU, Huchang LIAO, Gheorghe RUXANDA si Ion SMEUREANU si publicat in umarul 4/2020 al revistei (ecocyb.ase.ro).

In anul 2017, cand m-am retras de la conducerea celor doua reviste, revista Economic Computation and Economic Cybernetics Studies and Research ajunsese sa aiba in portofoliu fiecarui numar articole primite din numeroase tari ale lumii, articolele primite din strainatate reprezentand peste 70% din portofoliu, iar rata de respingere ajunsese in ultimii ani in jur de 70-75%.

Am sprijinit totdeauna colegii din ASE sa publice articole in revista noastra, cu sfaturi, consultanta si asistenta stiintifica, dar niciodata sprijinul meu nu a depasit limitele dincolo de care as fi putut sa fac rau revistei. Cu toate astea, a trebuit sa rezist aproape 27 de ani invidiei, injuraturilor, acuzatiilor, reclamatiilor si mancatoriilor din partea celor ale caror articole au fost respinse (incomparabil mai multe decat cele publicate), ca rezultat al evidentei ca noi romanii ne consideram si ne-am considerat totdeauna ca fiind genii universale, al faptului ca mentalitatea noastra nenorocita ne face sa ne credem totdeauna “buricul pamantului”, pretinzand inconstient ca orice prostie si aberatie pusa de noi pe hartie are valoare Einstein-iana si ca trebuie neaparat publicata, in caz contrar vinovatul fiind, in mod exclusiv, redactorul sef Gheorghe Ruxanda. Evident ca iubind revista si ceea ce inseamna ea in lume, am strans totdeauna din dinti si am mers mai departe. Daca nu ar fi fost asa, nici nu as fi acceptat de la inceput sa ma angrenez in asa ceva, de-a lungul atator ani si cu mari costuri platite din partea mea, facand totul “pro bono”, fara nici cea mai mica retribuire, dar primind, in schimb, multe injuraturi si multe acuzatii. Din nou, eu cred ca nu o sa ne mai vindecam niciodata.

Inchei, adaugand un mic, dar relevant, amanunt legat de revista pe care am condus-o timp de o viata. Amanunt care arata, daca mai era nevoie, cat de mult au iubit bolsevicii poporul peste care s-au instapanit prin violenta, teroare si crima sau cat de mult au iubit aceeasi bolsevici institutiile peste care fusesera pusi ca sefi absoluti si discretionari, fara sa merite si numai pe filiere oculte. Desi revista in limba engleza contribuise enorm la cresterea prestigiului ASE-ului si a punctajelor obtinute de aceasta institutie in evaluarile internationale (nefiind prea multe elemente adaugatoare de valoare adevarata in aceasta institutie), dupa ce revista fusese acreditata ISI, adica la cativa ani dupa 2007, am fost anuntat de cineva ca aceasta revista a fost scoasa din lista revistelor ASE, lista aflata pe site-ul ASE si continand aproape “o duzina” de reviste ale ASE-ului. Tocmai pe asta au scos-o, singura care avea o aparitie neintrerupta si intinsa (atunci) pe un numar de peste 45 de ani, singura cunoscuta in tara si in strainatate, singura acreditata ISI. Avea un singur defect insa: ca si mine, nu era nici ea iubita de rectorul institutiei, rector care, chipurile, provenea ca meserie din domeniul specific revistei si chiar din cadrul facultatii noastre. Am incercat s-o sun pe doamna (sau, mai degraba, domnul) care stiam ca se ocupa cu “imaginea” ASE si care raspundea si de ceea ce se pune pe site-ul ASE (cred ca era filoloaga). Raspunsul pe care l-am primit (se vede ca ma cunostea destul de bine, dar mai ales stia ce are “in spate” si care era “cercul” din care provenea) intreband ce se intampla cu acea “eliminare” a revistei noastre, m-a paralizat: a inceput sa tipe la mine ca la ultimul infractor. Contrar felului meu tipic si bine cunoscut de a reactiona si de a raspunde ticalosiilor, nemerniciilor si marlaniilor, am fost atat de socat incat am inchis aproape imediat telefonul. In loc sa port cu ea o discutie ca “de la barbat, la barbat”. Foarte interesanta lumea comunistilor si lumea cercurilor lor oculte. Evident, nu am dat niciun curs problemei.

II:   Ce înseamnă scrierea unui articol științific? În ce etapă a ciclului de cercetare are loc publicarea?

GR: Scrierea unui articol este o treaba grea, de mare responsabilitate si de care nu trebuie sa se faca abuz. Teoretic, un articol trebuie scris doar atunci cand in urma cercetarii anterioare ai obtinut niste rezultate teoretice sau practice valoroase, atunci cand ai reusit sa concretizezi si sa finalizezi o idee remarcabila ceva mai veche, atunci cand ai reusit sa dezvolti un program de mare interes sau un instrument software de valoare sau atunci cand finalizezi un contract sau un proiect de cercetare, dar si pe parcusul dezvoltarii contractului sau proiectului de cercetare. Asta inseamna ca eu cred ca publicarea unui articol poate avea loc nu numai dupa momentul finalizarii unei cercetari, ci si in etape intermediare, dar semnificative, ale acesteia.

Cred ca ar fi bine daca in acest domeniu s-ar impune macar o singura cerinta: din orice articol stiintific publicabil sa poata fi extrasa o idee, macar o singura idee, dar care sa fie a autorului sau a autorilor. Am incercat pe tot parcursul perioadei in care am fost redactor sef sa verific daca este indeplinita macar aceasta cerinta minimala. 

Eu cred ca publicarea unui articol trebuie sa fie o incununare corecta a propriilor realizari stiintifice ale unui profesor sau cercetator si o incercare de a face cunoscute si altora aceste rezultate. La limita, dar tot avand la baza realizarile anterioare proprii, pot fi de acord si cu publicarea unui articol doar ca un raspuns la necesitatea de a indeplini anumite criterii legate de promovarea in cariera, eu insumi practicand uneori aceasta modalitate de a publica.

Mi-a fost dat sa vad pe parcursul activitatii mele din cercetare si din domeniul publicisticii numeroase cazuri aproape patologice. Imi aduc aminte de un anumit profesor, a carui experienta si legatura cu cercetarea stiintifica erau similare cu pozitionarea dreptelor paralele, ca sa nu mai vorbesc de faptul ca acesta nu s-a spetit niciodata muncind si nici nu a pus vreodata in circulatie vreo idee mai de Doamne-ajuta, care publicase numai cu un singur doctorand si numai intr-un singur an, aproape 20 de articole. Eu sunt ferm convins ca o “productie” publicistica de asa magnitudine, nu poate fi decat rezultatul unui intense si nerusinate activitati de plagiator. Existenta la noi a multor cazuri patologice de acest fel are drept cauza ferma convingere a impostorilor ca pot pacali usor (si, mai todeauna, chiar reusesc) pe cei din jur si ca pot suplini in acest fel incompetenta si lipsa totala de valoare. As vrea ca in acest context sa exprim un punct de vedere personal, care poate fi privit si ca un semnal de alarma. Cresterea halucinanta a plagiatelor inregistrate in tara noastra in ultimii ani, atat in domeniul tezelor de doctorat, cat si al cartilor si articolelor publicate ar trebui sa ne ingrijoreze pe toti, deoarece poate fi simptomul unei cumplite boli sociale viitoare. La care ar mai trebui sa adaugam si miile si miile de diplome universitare fara acoperire, eliberate in fiecare an. Mai mult decat atat, atata timp cat informatia privind amploarea fenomenului plagiatului sau privind valoarea diplomelor universitare din tara noastra nu va putea fi tinuta secret si oprita la granita, Romania ar putea sa ajunga in umilitoarea situatie de a nu i se mai recunoaste diplomele in afara tarii, de a se confrunta cu restrictii dure privind mobilitatile tinerilor studenti si absolventi sau, chiar mai grav, de a fi izolata si chiar eliminata din circuitele academice si stiintifice internationale.

In ceea ce ma priveste, nu am avut niciodata prea dezvoltat imboldul de a publica, fiind mai totdeauna fascinat doar de “urmarirea” unei idei, de rafinarea si finisarea ei sau de implementarea ei. Imi aduc aminte de multe lucruri care mi-au “iesit” foarte bine si despre care nu am catadicsit sa public nici macar un rand. Un exemplu de acest fel este cel al algoritmului de derivare numerica propus de mine si bazat pe specularea  modalitatilor de reprezentarea fizica, la nivel de masina, a numerelor de tip “virgula mobila” sau de eficienta pe care am obtinut-o in domeniul recunoasterii formelor prin combinarea ideii de a proiecta obiectele analizate (formele) pe diferite subspatii si hiperplane asociate (clasificatorul Fisher) cu ideea abordarii Bayes-iene (clasificatorul Bayes). Cu toate acestea, am reusit sa public in reviste din tara si strainatate un numar de peste 90 de articole stiintifice, dintre care 21 de articole stiintifice publicate in reviste acreditate ISI Thompson Reuters, din tara si strainatate. 

Separat de articolele mentionate, am publicat si un numar 18 de carti, manuale si materiale didactice, precum si peste 30 de studii de interes public national si rapoarte de cercetare cu natura de publicatii stiintifice.

Tot legat de activitatea mea stiintifica si publicistica, merita sa mentionez si faptul ca am facut si fac parte din colegiile de redactie ale unui numar de 5 reviste prestigioase, cotate ISI Thompson Reuters, din tara si strainatate, dintre care 2 din strainatate. Si, ca sa inchei aceasta pate, cred ca merita sa mentionez si faptul ca sunt membru fondator si presedinte al Societatii Romane de Econometrie, chiar daca in ultimii ani am cam neglijat activitatea acesteia, din motive legate de sanatate, dar nu numai.

II:   Să discutăm despre tânăra generație de ciberneticieni. Și despre cei din catedră să discutăm.

GR: Din pacate, exista o mare ruptura intre generatiile formate in anii ’70 si generatiile formate dupa anii ’90, ca sa nu mai vorbim de cele formate in ultimii 10-15 ani, cand “pofta” de castig nelimitat si nemeritat a multora dintre responsabilii si profesorii din invatamantul universitar a devenit mai mult decat o boala psihica, renuntandu-se chiar si la examenele de admitere, ca sa nu mai vorbim de racolarea intamplatoare, “de pe strada”, a celor care trebuiau sa ocupe locurile nebugetate de la universitatile de stat. Ca sa nu mai vorbim de ceea ce s-a intamplat cu universitatile particulare. Ori, in majoritatea cazurilor, cadrele didactice noi au fost selectate, in mod inevitabil, din randul absolventilor ajunsi studenti in acest context mizerabil. In primul rand, la generatiile tinere de cadre didactice universitare nu mai exista, decat foarte rar si din ce in ce mai atrofiat, cultul muncii si cultul valorii, pasiunea si dragostea pentru propria meserie. Si asta ca rezultat al degradarii generale a intregului sistem de invatamant, in toate verigile lui (primar, liceal si universitar), dar mai ales datorita faptului ca mai toate catedrele au fost “configurate” de sefi incompetenti si corupti, pe baza de relatii si interese personale, in mod similar cu angajarea si promovarea de la o “fabrica de nasturi”. Evident ca sunt si exceptii de la starea pe care am incercat sa o conturez eu mai sus. 

Situatiile  de felul celor mentionate mai sus, sunt extrem de nocive atat din perspectiva faptului ca ele conduc aproape totdeauna la inrautatirea calitatii cursurilor si seminariilor, cat si din perspectiva faptului ca  un cadru didactic care este dezinteresat si slab pregatit reprezinta totdeauna materia prima ideala pentru manipularile malefice pe care se bazeaza cariera multora dintre cei aflati in inalte functii de conducere in invatamantul superior. Inchei, sperand ca raspunsul meu acopera si ultima parte a cererii dumneavoastra curente, cea referitoare la “cei din catedra”. 

II:   Ce  are acum pe masa de lucru profesorul și cercetătorul Gheorghe RUXANDA? Ce-ți propui să faci în următorii 5 ani?

GR: Daca ar fi sa glumesc, dar nefiind cu gluma nici foarte departe de adevar, v-as raspunde: am o bere. Dar mai am si altceva, insa acest altceva este din ce in ce mai putin si din ce in ce mai accidental si mai sporadic la varsta mea. Nu mai poti sa edifici o constructie semnificativa, valoroasa si trainica dispunand doar de o mana de ciment si nisip, cateva caramizi si o lopata. Nu este nimic anormal si neobisnuit aici, este vorba de legea implacabila a firii. Marele pacat este acela ca atunci cand ai fost tanar si in deplinatatea fortelor fizice si intelectuale, ai fost impiedicat sa construiesti ceva trainic, util si valoros pentru societate de tot felul de nemernici si ticalosi. 

Asa cum spuneam, as mai avea cate ceva de facut, dar, cel mai probabil, nu voi mai dori sa finalizez nimic din acest “cate ceva de facut”. Cu titlu pur informativ si doar ca eventuale optiuni, as mentiona: a. finalizarea cartii “Probabilitati si statistica matematica”, din care am deja tehnoredactate (in Word Perfect, al carui sclav sunt de zeci si zeci de ani si pe care il consider a fi printre cele mai bune editoare de lucrari stiintifice) aproape 900 de pagini, finisate in proportie de 95%, dar la care ar mai fi necesar sa adaug inca aprox. 100 de pagini. De 8-9 ani nici macar nu am mai deschis, nici din greseala, fisierele cu capitolele acestei carti. Din fericire, am dat insa in trecut multe din capitolele acestei carti doctoranzilor si sudentilor foarte buni de la masterat si licenta; b. finalizarea cartii “Multidimensional Data Mining”, din care am tehnoredactate (in limba romana si tot in WP) peste 1500 de pagini; aici ar mai fi necesara doar o restructurare a capitolelor existente si o rearanjare a continutului unora, dar si adaugarea a inca 100-150 de pagini,mai ales la partea de retele neuronale; in decursul anilor, am dat doctoranzilor si studentilor mei, dar nu numai lor, foarte multe dintre capitolele scrise ale acestei carti; c. finalizarea cartii “Econometrie”, din care am terminate (la nivel de tehnoredactare) peste 500 de pagini; ar mai fi nevoie de scrierea a inca 300-400 de pagini, mai ales la partea de “Procese Stochastice”, ca baza teoretica pentru Analiza seriilor de timp. Si din aceasta lucrare a ajuns cate ceva la doctoranzii si studentii mei.  

Este mare pacat ca lucrurile stau asa, este mare pacat mai ales de munca, fervoarea si pasiunea cu care am gandit si scris ceea ce exista pana acum, insa cred ca nu voi mai avea niciodata motivatia, resursele intelectuale si, mai ales, pasiunea de a le finaliza. Daca ar fi sa dimensionez sansa de a continua, as spune: in jur de 1%.

Exista insa o idee care ma framanta de foarte multi ani si pe care nu am reusit inca sa o finisez. Se stie ca printre cei mai importanti algoritmi de recunoastere supervizata a formelor, daca nu cel mai performant,  este cel cunoscut sub numele de “SVM – Support Vector Machine”, creat de parintele “Teoriei invatarii”, Vladimir Vapnik (in SUA, ca sa nu existe dubii), pe care eu l-am pus in circulatie la noi cu numele “Algoritmul marginilor optimale” (l-am vazut citat la noi cu tot felul de nume, care dintre care mai aberante, mai nepotrivite si mai departate de esenta acestuia). Cunosc bine algoritmul si logica lui, l-am folosit de multe ori (in implementarile software ale altora) si cred si eu ca este printe cei mai performanti algoritmi din domeniu. Eu insa consider a fi o mare deficienta a acestui algoritm faptul ca este pur determinist, ca nu are in esenta lui nimic stochastic, ca este independent in raport cu necesitatea de a specifica o distributie de probabilitate. Si spun acest lucru nu pentru faptul ca, fiind pur determinist, ar fi mai putin performant, ci pentru ca daca ar incorpora ceva stochastic ar fi, probabil, mult mai performant si mai robust decat este el in prezent. Totdeauna am considerat ca abordarea sochastica in modelarea matematica, si nu numai, este mai eficienta, mai elastica, mai completa si mai adecvata decat orice abordare de tip determinist. Si referinta o reprezinta fizica cuantica, unde singura abordare rezonabila din prezent este cea statistica. Si in domeniul economic, datorita specificului acestuia, aceasta abordare “vine ca o manusa”. M-a preocupat mult ideea crearii unei variante stochastice a SVM, insa aceasta preocupare a venit mult prea tarziu pentru a mai fi in stare s-o “lucrez”, deabia in ultima parte a activitatii mele didactice. Am discutat cu multi dintre doctoranzii mei, le-am dat ca tema de gandite problema unei variante stochastice a SVM, ba chiar le-am dat si o ideee de compromis: inlocuirea distantei Euclidiene folosita de Vapnik pentru a maximiza distanta dintre margini, cu distanta Mahalanobis, care dupa mine este cea mai geniala si cea mai interesanta distanta dintre zecile si zecile de distante existente, singura distanta in care, prin intermediul matricii de covarianta, este implicata ideea de stochastic. Si apropo de interesul si pasiunea generatiilor tinere pentru stiinta: eu am zis, eu am auzit. Probabil ca cea mai buna abordare a convetirii SVM din varianta determinista in varianta sochastica, ar putea fi substituirea distantei Euclidene cu o distanta similara cu cea propusa de mine acum 10-15 ani, respectiv distanta statistica, distanta in care intervine in mod explicit densitatea de probabilitate.  Dar cine sa mai puna in valoare aceasta idee si s-o implementeze corepunzator? Ar fi bine ca eu sa pot sa fructific macar aceasta idee, insa sunt foarte obosit, bolnav, dezamagit si deprimat, asa incat cred ca nu mai pot face mai nimic in domeniu. Atunci cand eu am putut, mi s-au bagat mereu “bete in roate”. Asa suntem noi romanii. Nici nu as vrea sa ma gandesc la cum si cat se va plati in viitor pentru toate acestea.

As mai putea sa mentionez, in treacat, preocuparile le mai am (din ce in ce mai rar) pentru anumite domenii de interes al meu, legate de rafinarea, finisarea si formularea adecvata, pe hartie, a cate unei idei, accentuarea si nuantarea unor interpretari, scrierea unor micute programe (de regula, in limbajul Mathematica, EMI sau Eviews) pentru efectuarea unor calcule  referitoare la anumite proprietati ale unor obiecte statistico-matematice de interes, pe baza generarii unui numar foarte mare de esantioane (prin tehnici de tip Monte Carlo), extinderea si demonstrarea anumitor proprietati interesante din domeniul modelarii matematice, data mining, learning machine, probabilitatilor si statisticii matematice. Adica, preocupari relativ secundare, de natura particulara si locala.  

Padurea de spini prin care am trecut permanent de-a lungul vietii, numeroasele ticalosii si nemernicii care se petrec in mod frecvent in jurul nostru, raul permanent cu care eu m-am ales din partea multor colegi (si nu numai), au facut ca de cativa ani buni sa fiu din ce in ce mai afectat de un sindrom interesant, dar explicabil: acela de a dori ca in urma mea sa nu mai ramana nimic, dar absolut nimic. Eu l-am numit sindromul Pasadia, dupa numele exoticului personaj din exceptionala carte “Craii de curte veche”, a genialului Mateiu Caragiale. Asta inseamna ca, aproape sigur, fara mila, fara regrete si fara cea mai mica parere de rau, voi distruge la un anumit moment tot ceea ce am deja scris si nepublicat pana in acel moment.  Si, daca eu asa vreau, cu siguranta asa va fi. Tot din motivele amintite de mai sus, am hotarat si sa ma retrag din activitate acum cativa ani, desi mai puteam, legal, sa raman cu norma intreaga chiar pana la 70 de ani, in ciuda faptului ca pentru mine cursurile si legatura cu studentii au insemnat totdeauna enorm de mult. Printre altele, aceste decizii limita ale mele au fost luate si, asa, ca o mica si nevinovata razbunare pentru tot ceea ce mi s-a intamplat in viata, pentru tot ceea ce a trebuit sa suport si pentru tot ceea ce a trebuit sa platesc fara vina. 

II:   Dar în următorii 10 ani?

GR: Aici raspunsul meu este direct, scurt si clar: Dumnezeu, cu mila!, domnule Profesor.

Domnule Profesor, banuind ca suntem la final, as vrea sa va rog ceva, asa, mai de suflet. Mi-ati spus la un moment dat ca ar fi bine sa va trimit si cateva poze ale copertilor unor carti ale mele. Desi eu nu mai am niciun exemplar din cartile aparute, mai ales din cele scrise ca autor unic, as putea totusi sa ma agit si cu putin efort sa raspund cererii dvs. As prefera insa, daca dvs. ati accepta – ceea ce m-ar bucura foarte mult, ca acestui interviu sa-i fie atasate doua poze foarte importante pentru mine, doua icoane pe care le port si le voi purta totdeauna in suflet: pozele celor doi tarani din care ma trag, ale parintilor mei. Macar pentru dorinta mea de a aduce un omagiu memoriei acestor doi oameni simpli, exceptionali si nefericiti. Dar numai daca dvs. credeti ca s-ar cuveni si s-ar putea face asa ceva. Oricum, eu vi le voi atasa. 

II:   Desigur, professor. E un  gest excepțional pentru care te felicit!

Îi mulțumesc profesorului Gheorghe RUXANDA pentru răspunsurile date. Sunt sigur că reeditarea lucrărilor scrise de el sunt un prilej pentru cititori studenți și cercetători să vadă lucruri care și-au păstrat actualitatea, pentru că el a scris cu pasiune, cu mare rigurozitate, numai și numai despre lucruri pe care le-a studiat, a lucrat cu ele și a verificat în practică nivelul de înțelegere a lor.

(21 ianuarie 2021)

                                       

                 Ioana Ruxanda (la 23-24 de ani)              Gheorghe Ruxanda (la 23-24 de    ani)