Vârsta pensionării este extrem de controversată. Ea este privită în mai multe feluri, totul depinzând de natura fiecăruia.
Sunt oameni care vor să muncească până mor. Așa sunt actorii. Sunt cunoscute nenumărate cazuri în care ei au jucat cu mult peste vârsta de 65 de ani. Cel mai longeviv actor pe scenă a fost Radu BELIGAN. Dar și Lucia STURDZA BULANDRA a jucat octogenară fiind. Florin PIERSIC, iată joacă cu aceeași vervă și cu același talent, rămânând același actor plin de energie octogenar fiind și el. Am avut fericitul prilej de a-l întâlni pe profesorul Beniamin COTIGARU care și la o vârstă frumoasă avea contracte de cercetare și lucra cot la cot cu colegii săi mai tineri. Mă refer la toți cei care muncesc cu rezultate foarte bune și care după împlinirea vârstei de 65 de ani își găsesc locul să continue munca mulți ani după. Treaba nu trebuie generalizată, pentru că am văzut nenumărate cazuri de persoane care și după pensionare făceau ceea ce făcuseră și înainte, adică mult prea puțin.
Există politici de personal, strategii, dar și nenumărate elemente mai mult sau mai puțin subiective legate de această continuitate. Criteriile nefiind clare, apar tot soiul de abordări, tot așa cum apar prea mulțumiții care obțin continuitate în muncă, dar și nemulțumiții, cei care nu obțin în sistemul democratic prin vot, această continuitate.
Dacă legile în Ro ar fi foarte clare și totul ar fi predictibil, cu siguranță că tot omul și-ar planifica viața cu mult mai riguros și în niciun caz nu s-ar apuca să vândă pielea ursului din pădure, făcându-și vise deșarte. Fiecare ar ști exact care îi este locul și punct. În realitate, apar tot felul de situații care mai de care mai ciudate, zgomotoase, arbitrare și interpretabile, care nasc ură, certuri, frustrări și vâlvătăi. Contextul este atât de neclar încât fără dificultate se abordează atât teoretic, dar mai ales practic atât problema pensionării forțate, cât și cea a forțării pensionării. Sunt două probleme distincte și tratarea teoretică trebuie să înceapă de fapt de la cazuri concrete, căci numai așa se vor înțelege profunzimile chestiunii. În niciun caz nu vreau să discut aici de nerăbdarea pe care o au colegii de a-l vedea pe un altul din mijlocul lor la pensie, pentru a-i ocupa locul sau pentru a se bucura de oarece privilegii sau pur și simplu pentru a scăpa de un ghimpe. În niciun caz nu vreau să discut de cei care-și inventează tot felul de situații bazate pe documente pentru a obține o pensionare anticipată. Nu vreau nici să discut de cei ce-și modifică cu martori anul nașterii pentru a prelungi statul la serviciu, deși vârsta lor biologică este ușor alta.
Pensionarea forțată este specifică schimbărilor de regim, când se dorește eliberarea de poziții cheie în vederea schimbării de garnitură, după principiul pleacă ai noștri, vin ai noștri. Continuarea n-o mai zic.
Forțarea pensionării presupune acel context în care ca prin minune se invocă stări de necesitate care determină rămânerea pe post a tuturor persoanelor, iar la nivelul UE ideia de a prelungi perioada în care oamenii să muncească și după care să se iasă la pensie este în discuție. Despre prelungirea rămânerii în câmpul muncii a femeilor, lucrurile sunt deja realități.
Toate aceste aspecte vizează angajații la stat. Problemele legate de pensionarea forțată dar și de forțarea pensionării se pun cu totul altfel, adică aproape deloc.
(27 iulie 2017)
No comments:
Post a Comment