Sfidarea evidenței

Unul îi ciordește o carabă peste moacă unui puști. O armată de deștepți demonstrează că fizic conform legilor mecanicii era imposibil de făcut așa ceva. Un cap în gură ar mai fi fost ceva real, dar o carabă, nu.

Una vorbește și vorbește, este înregistrată, se dă pe post și se pune sub semnul întrebării că așa au stat lucrurile, iar colegii se feresc să confirme sau să infirme, căci este chestie de castă. Adevărul trebuie stabilit la Paștele Cailor, căci nimeni nu-l vrea. Zeii și zeițele sunt în Olymp.

Un nene este filmat când se hârjonește cu un puști, undeva într-o zonă extrem de săracă a patriei, cu mult mai mult decât o hârjoneală nevinovață, căci puștiul își ridica pantalonii explicit. Chiar dacă filmul este derulat în clar mai există semne de întrebare și se folosesc termeni precum trucaje, suspiciune, fals.

Într-o zonă unde onoarea nu există, unde mândria nu există, unde dreptatea nu există, iar corupția este endemică, este clar că niciun adevăr, oricât de evident ar fi nu va fi restabilit ca adevăr în vecii-vecilor și minciuna este triumfătoare, iar starea mocirloasă a ambiguității este dăinuitoare. Sfidarea evidenței este felul principal la masa bogatului ca și la masa săracului, căci fiecare are adevărul lui, altul decât cel adevărat, tuturor plăcându-le să se complacă în nerealități abstracte și păguboase.
Sfidarea evidenței este la ordinea zilei, deși în plan economic a falsifica o realitate fără să existe un beneficiu pe măsură, ci numai elemente de imagine, nu se justifică de nicio sămânță. Toată lumea știe cât de greu este să colorezi un film. Toată lumea știe cât de greu este să legi două sunete ale aceleiași persoane pentru a obține o silabă coerentă. Tehnic vorbind, nu e eficient pentru nimeni să facă trucaje din chestii care de fapt s-au produs.

(18 iulie 2017)