Sunt oameni care ocupă niște funcții și la un moment dat chiar cred că sunt născuți pentru a fi acolo, că menirea lor este de a sta veșnic pe acele funcții. La români, această meteahnă parcă este mai pronunțată decât la alții. Îmi amintesc că unul a primit porecla de Bideu, tocmai pentru că își organizase locul de muncă cu confort maxim, inclusiv montând un bideu, pe care desigur la luat la plecare. Un fost premier, nu se dădea plecat, drept care a ieșit din clădirea din Piața Victoriei cu ghivece de flori. Mai nou, un alt premier și-a făcut guvern cu alții doi, fiind nevoie de moțiune de cenzură. Dacă mergem în lumea largă, vom vedea că nenumărați conducători de partide comuniste, mai ales, au avut înclinația de a se crede veșnici. Există o țară unde șefia de partid se transmite din tată-n fiu. Și eu am cunoscut oameni, nefericiți zic eu, care au trăit cu impresia că Dumnezeu i-a ales pe ei în funcțiile acelea să ne miluiască pre noi, cu ideile, soluțiile și acțiunile lor. Cred că este semnul unei maladii pe care medicina n-a studiat-o, deși se impune această cercetare cu maximă celeritate.
În legea firii există nevoia de schimbare, pentru că:
- evoluția,
- soluția,
- eficiența,
- ritmul,
- înnoirea,
- frumusețea,
- prospețimea,
toate sunt doar rezultatul schimbării. Se știe că:
- stagnarea,
- împietrirea,
- moartea,
- involuția,
- ineficiența,
- rugina,
- banalitatea,
- monotonia,
- nimicul,
sunt rezultatul rămânerii pe acceași poziție a unei persoane așa-zise providențiale, care de fapt este la fel de muritoare ca toți ceilalți și care doar în mintea sa și-a creat imaginea de pogorâtoare din ceruri să-i miluiască pe unii sau pe alții, prin misiunea care zice-se i-a fost încredințată, misiune care și-a definit-o singură și s-a înconjurat de slugi nemernice. Am cunoscut ani în șir o astfel de persoană, iar când prin forța lucrurilor a trebuit să părăsească fotoliul, fără a primi șuturi, cum ar fi meritat, nici măcar cinci garoafe, nu patru, nu s-au găsit să i se ofere drept mulțumire. O Elenă primise niște flori și i s-au smuls cele câteva flori dintr-un buchet și i s-au oferit cu scârbă, exact de persoana pe care o torturase, omului providențial care a plecat cu coada între picioare, nemeritând altceva. Sunt sigur că așa se va întâmpla și mâine și poimâine cu cei ce se cred oameni providențiali și nu știu când este momentul să iasă din scenă. Viața este ca o piesă de teatru. Este exact ceea cum și-a încheiat Julius Fučík jurnalul: Și iată că și rolul meu se apropie de sfârșit. Acesta nu mai este rol. Este viața. Și viața nu are spectatori. Oameni, eu v-am iubit! Vegheați!.
Știu o persoană, actor mediocru, care ani în șir a dus tava pe scena vieții, dar la un moment dat s-a crezut junele prim. Când s-a făcut reducere de personal, a fost primul care a plecat. El a crezut că teatrul va da faliment. Eroare. Tava o ducea unul dintre mașiniști, tot atât de bine.
(19 iulie 2017)
No comments:
Post a Comment