Sub cuvânt de onoare. Care onoare?

Era prin anul 2006 și se pregătea conferința de francofonie de la București. dar se pregăteau și legile de învățământ, că în viziunea de atunci trebuia să fie două legi, una pentru învățământul preuniversitar și alta pentru învățământul universitar. Eu la legea pentru învățământul universitar mă voi referi. A venit o doamnă distinsă la mine și:

- mi-a zis să citesc cele câteva zeci de pagini pe care mi le-a adus;

- să particip la sala de ședințe la ora 13 că vin încă două persoane;

- să-mi pregătesc un punct de vedere deoarece eu veneam din învățământul universitar.

Mi-am pierdut câteva ore să execut ceea ce mi se ceruse. Textul de propunere de lege pentru învățământul universitar era lung, stufos și se intrau în niște detalii căci mă și miram că acolo nu scrie și ce fel de hârtie igienica trebuie folosiytă în closete și nu se spune ca ministerul trebuie să eleboreze procedurile de ștergere la, după, folosind trei pătrățele de hârtie, cel mult, lucru contorizat electronic, în vederea căruia se alocă încă 6% din PIB tot așa cum nu se alocă învățământului în general. 

Am citit.

Mi-am notat cîte ceva.

Am coborât la ora 13.

S-a prezentat materialul.

Eram trei.

S-a discutat.

Am propus ca prepaartorul care va intra în învățământul universitar să fie și laureat al premiului Nobel, pentru că avea restricții cu mult mai dure decât la promovarea pe profesor universitar. Era evident o ironie. În final, s-a hotărât ca materialul să rămână secret li numai săptămâna următoare să fie făcut public, având o forma mai completă. Totul a fost hotărât sub cuvânt de onoare. Vinerea era o sedința la dacultatea de Drept cu Conferința de francofonie. La întoarcere, din plictis am cumpărat un ziar Adevărul. Stupoare! Pe prima pagină era textul discutat de noi. Am sunat pe unul din cei trei. Omul era șocat. Dacă nu el, dacă nu eu, atunci rămânea al treilea, un secretar de stat. A fost , întrebat la telefon despre chestie. Răspunsul a fost dezarmant:

- Odata și odată tot trebuia făcut public..

Și totuși, fiecare își dăduse cuvântul de onoare. De atunci îmi pun întrebările: onoare? care onoare? Viața a arătat că toată ptoblema cu onoarea este undeva pe alte meleaguri, mai precis în Olanda sau în America.

Cam așa stau lucrurile. Sau cam așa au stat lucrurile. Am văzut cum pentru o acadea indivizi din spitale transmit diagnostice către presă și tot felul de chestii pe surse, cum se zice. Aiurea, rău de tot. Unde onoare nu e, mocirleală e.

(20 aprilie 2016)