Un obicei foarte prost și păgubos

Există nenumărate moduri de a face din orice, mai ales din situații jenante ieșiri interesante. Dacă trebuie făcută o enumerare a autorilor unei cărți, pentru a nu supăra, se face prezentarea în ordine alfabetică. Dacă într-o ierahzare un oarece apare pe poziția 560, vom avea grijă să spunem că acel oarece se află în primele 600 de entități. Tot așa venim cu tot felul de denumiri pompoase, cu tot felul de diplome, cu tot felul de premii mai mult sau mai puțin inventate pentru a-l urca pe un om neânsemnat pe un piedestal nemeritat. Tot din poltețe spunem, ultimul dar nu în ultimul rând și tot astfel de vorbe meșteșigite. Dacă nu se va înțelege că:

- la o Olimpiadă doar cel care câștigă medalia de aur este campion olimpic;

- la un campionat numai cel care ajunge primul este campionul;

- în literatură, fizică, chimie, medicină doar premiul Nobel consacră;

- rezultatele și nu vorbele dovedec valoarea;

se va vorbi ca și până acum și se va bate pasul pe loc, ceea ce nu este lucrul cel mai bun având în vedere faptul că timpul trece și scurgerea sa este ireversibilă.

Este important să privim adevărul în față și să vedem adevărata poziție ca de acolo să se pornească definirea unei strategii.

Aș vrea să reamintesc directoratul lui Dinu Săraru la Neatrul național din București când multe dintre spectacole se jucau cu casa închisa pentru că:

- repertoriul era bine ales;

- regia spectacolelor era de excepție;

- actorii jucau făcând roluri memorabile;

- sala arăta bine;

- eficiența artistico-economică era maximă;

- costul biletului era decent.

Orice act artistic trebuie să fie cunatificat prin:

- număr de bilete vândute;

- număr de reprezentatii;

- grad de ocupare al personalului;

- solicitări de turnee în țară și străinătate;

- invitații artiști să vină ca stele în alte teatre;

- eficiență;

- valoare recunoscută de presa de specialitate;

- preluarea de televiziune;

- transmisiuni în direct;

- participări la festivaluri;

- premii recunoscute peste tot.

A merge să văd piesa Take, Ianche și Cadîr cu Beligan, Dinică și Moraru de trei ori a însemnat de fiecare dată o mare sărbătoare. A merge la ONB să văd un balet din primele rânduri a însemnat un supliciu pentru că:

- balerinele erau grase;

- balerinele aveau ciorapii cârpiți;

- la balerini tălpile papucilor aveau găuri;

- ștrampii le erau largi, prea largi;

- multe ezitări și rateuri;

- orchestra zdrăngănea;

- era prea mult teatralism în gesturi;

- parcă cerșeau aplauzele.

Așa că, răul vine din interior la ONB și din autosuficiența în care lumea se complace. Mă gândesc la ei ca la scriitorii acre vorbeau despre literatura de sertar care n-a apărut niciodată dupa revoluție. Toate vaietele nu se justifică din moment ce nu exista proiecte concrete și fapte notabile. 

Îmi aduc aminte de un actoraș de la Bulandra despre acre eu am o părere foarte proastă ca n-are talent cum a avut o ieșire neinclusă în prețul plătit de mine al biletului. Pentru ce a făcut insul trebuia să merg numai în stația troleibuzului 94 de la capătul din Berceni și aș fost servit cu replici mult mai valoroase, cu un vocabular mult mai colorat, dar pe gratis.
Toate problemele se rezolvă cel mai bine din interior. Nu există soluție venită de la altii. Ce vine de la altii se cheamă ori diktat ori ocupașie ori cotropăire.

(29 aprilie 2016)