Minerii, acea masă de mare manevră din timpurile ceaușiste sunt acum numai o umbră a ceea ce a fost cândva această cohortă omogenă, numeroasă, primitivă, forțoasă, violentă, cazonă, tăcută, uricioasă, dușmănoasă, îndârjită și răzbunătoare. Ideia de a veni în București a urmat o traiectorie descendentă a importanței, depinzând de statutul pe care minerii l-au avut și anume:
- dorința de a restabili ordinea de stat în vremurile în care mineritul mai reprezenta ceva în Valea Jiului și în Oltenia, căci pe mineri s-a bazat dictatorul când s-a gândit să fabrice bâte pentru a înăbuși revolta din Timișoara;
- crezul de a salva noua orânduire în vala lui 1990 când venirea lor în București sub numele de mineriadă a adus atâtea prejudicii și atâta suferință încât nici după 100 de ani urmele dezastrului lăsat în oraș dar și în istorie nu se vor șterge;
- ideia de a-și salva privilegiile prin Pacea de la Cozia din 1998 a însemnat o adunătură neorganizată și vulnerabilă care a sfârșit lamentabil în fața unor forțe de ordine cu mult mai inteligent organizate decât erau în anii ce au urmat imediat momentului Revoluției din Decembrie; faptul că liderul lor a făcut pârnaie spune foarte multe, totul fiind semnul că întreaga construcție a fost asemeni unor castele de nisip pe care valul democrației și cel al criteriilor economice reale nenazate pe subvenții le mătură în mod natural și fatidic;
- presiunea zilei de mâine a celor rămași să lucreze într-un doemniu, hrănindu-se cu iluziile a ceea ce au reprezentat ei cândva, i-a făcut să ia drumul unui marș anemic asemeni unor robi goi și flămânzi, care cred ei mai au în istorie corespondent undeva în China deceniului al IV-lea din secolul trecut, cunoscut sub numele de Marșul cel lung, etraordinar prin obiective și amploare; este trist când pisica se vede în oglinda leu fioros.
(18 aprilie 2016)
No comments:
Post a Comment