Mircea Albulescu, marele Mircea Albulescu

Îmi stăruia imaginea lui Puiu Călinescu, marele comedian cu sprâncenele lui foarte bine conturate. L-am văzut pe actorul Mircea Albulescu și pe scenă dar și pe micile ecrane. Eram într-o zi la Agenția de a fostlui meu student Ion Antonescu, Marshal Turism, să iau un bilet de avion pentru Caraibe și foarte aproape de biroul unde discutam cu funcționara era marele actor Mircea Albulescu discuta despre achiziționarea unui bilet de America. Am auzit o voce care îmi părea foarte cunoscută de la radio și de la tv. Am întors capul și l-am vazut pe marele actor Mircea Albulescu. Au trecut ani de atunci. ori de câte ori am avut prilejul să-l văd pe stradă la tve sau pe scenă, de fiecare dată aveam în minte scene din Danton, unde am avut norocul să-l văd jucând rolul titular. rar mi s-a întâmplat să văd un actor dinamic, plin de viață, care umple scena și care vorbește cu mii de inflexiuni, fără a urla, fără a exagera, la el totul fiind cu măsură,

L-am auzit recitând poezii,ăi, Ivanușca, ne împuținăm l-am văzut citind din versurile sale și de fiecare dată Mircea Albulescu era un alt personaj.

Prin 1976 am avut ambiția să merg să văd Richard al III-lea de William Shakespeare, în regia Horea Popescu, avându-l în rolul titular pe marele radu Beligan. Era acolo o distribuție de zile mari și rolul lui Hastings era jucat de Mircea Albulescu. Toți actorii  distribuției din seara în care am fost eu la spectacol erau mari și jucau fenomenal. Am văzut ceva cu totul ieșit din comun și am plecat în seara aceea un om atât de bogat încât orașul acela cenușiucu lume grăbită și tăcută îmi apărea inundat într-o lumină incredibil de fierbinte și de ireală. Mult imp am fost convins că mai mult decât atât nu există. M-a impresionat la Mircea Albulescu, cel din piesa lui Shakespeare, marea economie de gesturi, știut fiind că la Național se vorbește atre, se aleargă pe scenă și gesturile sunt ample. Acolo erau doi mari actori cu vorba șoptită și cu gesturi firești aproape minimale. Îmi făcusem deja o fixație din primul act să-i urmăresc pe cei doi și să văd unde se rup ritmurile. Totul a curs crescendo și când a coborât ultima dată cortina am realizat că nu este un vis legat de o perfecțiune, ci este chiar perfecșiunea construită de un magician pe nume Horea Popescu.

Sunt multe de spus despre un făuritor al unui stil de teatru orientat spre compoziție și spre prfunzime. Îmi aduc ainte de o doamnă care cumpăra mereu ziarul RL și citea la decese întristându-se li zicea: uite măi, Ivanușca, ne împuținăm, unul câte unul.
N-am să înțeleg cât este de soios ziarul de propagandă,  fostul scânteia care a uitat zicerea noastră străbună: de morți, numai de bine.

De ieri suntm mai săraci, fără Mircea Albulescu.

(10 aprilie 2016)