Ana Pauker

Ana Pauker și cu Dej,

Au băgat spaima-n burgheji!
Este lozica declamată cu tărie în Pitești. În București, capitală și oraș mai elevat, lozinca suna altfel:
Ana, Luca, Teo, Dej
Bagă spaima în burgheji!

Aceasta era lozica strigată de 1 Mai și de fiecare  23 August de către muncitorii încolonați care treceau prin fașța tribunelor drapate cu roșu, unde deasupra tronau portretele iubiților conducători Marx, Engels, Lenin și Stalin.

Tot timpul, la locurile de muncă, în școli se vorbea șoptit spunandu-se:

- Tovarășa Ana Pauker a zis..

- Tovarășa Ana Pauker crede că ...

- Tovarășa Ana Pauker nu crede că...

- Tovarășa Ana Pauker e de părere că...

- Tovarășa Ana Pauker spune că partidul...

- Tovarășa Ana Pauker zice că tovarășul...

- Tovarășa Ana Pauker s-a ridicat și ...

- Tovarășa Ana Pauker l-a întrerupt pe...

- Tovarășa Ana Pauker a plecat la Moscova...

- Tovarășa Ana Pauker și tovarășul Stalin...

Totul era spus de parcă  tovarășa Ana Pauker dormea și nu trebuia trezită, deși noi eram la Pitești, iar ea la sediul CC al PMR din.București.

Era o femeie masivă, tunsă scurt. Era femeia care urca și cobora scări, care apoi se urca într-o Pobedă neagră.  Așa  o arătau jurnalele de film  de la cinema Muncitoresc din centrul orașului.

Era înconjurată de tineri, primea flori și se ferea de a fi văzută dintr-o altă poziție deși avea urechile acoperite. Se zicea că-i lipsea o ureche.

Când eram elev în prima clasă de elementară am ami prins pereții clasei plini cu poze ale conducătorilor și parcă chipul de femeie rea al lui Ana Pauker era primul, ceea ce însemna că avea o poziție importantă. Într-o dimineață au dispărut toate și a rămas numai tabloul lui Gheorghiu-Dej, iar pereții păstrau urmele unui trecut în care străluciseră unii și printre ei fusese și Ana Pauker. În mintea mea de copil Ana Pauker era o femeie rea, dură și neiertătoare. Degetul ei a semnat nenumărate sentințe îngrozitoare.

Spunea cineva că a auzit-o pe Ana Pauker spunând doar atât:

- Tovarășe!

Toată adunarea a înghețat. S-a lăsat o tăcere de mormânt. Toată lumea era cu privirile în dușumeaua care puțea a ulei ars. Cel căruia i s-a adresat întrerupându-l n-a mai fost văzut niciodată prin oraș, deși avea șapcă precum Lenin.

Ea conducea din umbră partidul, până când Stalin a făcut alegerea lui Gheorghiu-Dej și perioada de tristă amintire a lui Ana Pauker a apus. Când am fost la Crematoriul Cenușa de lângă Parcul Tineretului am văzut o mică criptă și acolo scria  simplu:  Ana Pauker. Omul cel mai puternic la un moment dat, femeia komisar cum se șușotea pe atunci, încăpea într-o casetă puțintel mai mare dcât o cutie de pantofi ieftini.

Ai mei ziceau că a venit pe tancurile Armateri Roșii, că a fost impusă de la Moecova. Ei spuneau că toată atenția era concentrată asupra ei. A avut puteri nemaipomenite, dar nu a știut ce să facă cu ele. Exagerarile au dus-o la pierzanie, căci și Stalin oricât de dictator era, avea flerul necesar de a alege între dogmă și viitor, Dej fiind opțiunea sa. Visurile de mărire ale lui Ana Pauker  s-au năruit deși era pusă din afară, agreată de cei de afară, însă având un stil neadecvat care slăbea partidul și țara, a fost îndepărtată. Dintr-o dată personajul cheie, în fața căruia și musca se oprea din zbor, a dispărut din decor ca și cum n-ar fi fost. Mă așteptam să fie și nostalgici, care să o pomenească. Numele ei n-a mai fost rostit nici că că, nici că că. A trevut în uitare, ca era o femeie rea, limitată, crudă, răzbunătoare, cu suflet negru. A sfârșit exact pe măsura nedreptăților pe acre le-a făcut. O vecină o tot blestema pentru anii grei de temniță petrecuți pe nedrept de  barbatul ei. Când a fost în audiență cu cei șase copilași ai ei, Ana Pauker scrie ceva la biroul ei. Nu și-a ridicat privirea și i-a zis femeii:

- Ieși!

Vecina zicea că s-a rejudecat procesul și i-a mai dat cinci ani barbatului ei. Nu l-a mai văzut nimeni, că i-au putrezit oasele în pușcărie. 

Când am văzut caseta aceea de la crematoriu îmi sunau în urechi blestemele prelungi, aproape cântate  ale vecinei și îmi defilau în fața ochilor scările, picioarele ei masive, corpul ei greoi coborân scări și apoi urcandu-se in mașina aia neagră. De fiecare dată era vocea unui crainic-femeie care rostea nu știu cum, dar special, numele de Ana Pauker. neavând o meserie, a crezut că politica este vocația ei, dar a fost drumul spre dezastrul stopat în 1952 al partidului, dar continuîndu-l implacabil pe al ei. Tot ce a construit spre a-i distruge pe alții i s-a aplicat ei atunci când a intrat în malaxorul epurărilor, excluderuilor sau întemnițărilor. Așa a scris ea istoria unora, dracul având mare grijă să scrie și pentru ea istoria, încadrând-o în tiparele perfecte și defecte cizelate de sentințele sale nemiloase dictate cât ai clipi din ochi în numele comunismului venit de la răsărit.

(31 martie 2016)