O povestioară

Acum mulți, mulți ani, adică davno, davno, cum încep basmele slave, aveam un asistent debutant, chiar în vremea când Ion  Iliescu era prezident. Era zi de examen și stabilisem sa vin eu să dau subiectele, iar el să vină ceva mai târziu să stea la supraveghere pe durata elaborării lucrărilor scrise.
Tânărul apare exat așa cum am stabilit. nu știu ce mi-a venit și i-am zis:
- Băi, uite, ceva mai devreme a venit Iliescu în control cu rectorul și a văzut că sunt singur s-a uitat pe o hârtie și a întrebat de tine.
Tânărul s-a schimbat la culoare. După foarte puțin timp a alărut șeful de catedră care a prins din zbor semnificația chestiei și a întărit că și el a fost chestionat mai sus despre cum de-ți permite asistentul stagiar să nu fie prezent. Tânărul era deja pierdut. Nu l-am mai lăsat să fiarbă în suc propriu și i-am zis:
- Mene, tălică ai crezut că ditamai prezidentul se interesează de un asistent stagiar? Mie mi-ar fi convenit să fi venit Stalin să întrebe pe rector:
- Ce mai face profesorul Ivan? Invită-l aici că vreau să stau de vorbă cu el între patru ochi.
Mi-ar fi crescut cota la bursă imdediat. Nici Iliescu n-avea treabă pe aici. El avea treburi în a se înconjura de tipi de nota doi în ceea ce privește caracterele, căci funcționa foarte bine aia cu Ancorat în realitate şi raportat la sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludeaza meandrele concretului.
Totul e bine când se termină cu bine.
Este ora 8,35. Povestea nu este spusă de sanchi, este cu cheie.

(25 martie 2016)